Scrisoarea tulburătoare a unui student la Medicină, pentru România: ”Îți explic ce am văzut cu ochii mei. Ce m-a îngrozit și ce mi-a dat speranță”

• Ai auzit de DSP în ultimele luni de zile cât n-ai auzit în ultimii 30 de ani.
• E instituția spre care au arătat cu degetul mulți dintre cei care s-au trezit cu diagnostic de COVID sau care, pur și simplu, au fost aproape să ia boala.
• Un student la Medicină, care a făcut voluntariat în call center-ul DSP București, spune unde ai dreptate și unde greșești atunci când acuzi reprezentanții instituției sanitare de incompetență și nepăsare.

Un tânăr student la Medicină a scris o scrisoare deschisă după experiența la DSP. Tânărul povestește despre indolența angajaților, dar și despre cei care-și fac treaba. Birocrația din interior e combătută de angajați extrem de dedicați. Deciziile sunt paralizate de lipsa de asumare a celor care dau vina pe șefi.

Redăm integral scrisoarea lui Vlad, student la Medicină:

”Dragă Românie,

Sunt student la Medicină și chiar mi-am dorit să merg  voluntar la DSP București. Ca să fie clar de la bun început, voluntar nu înseamnă „nesilit de nimeni”. Ci, silit de responsabilitate civică, morală și socială. E o experiență care mi-a arătat, încă o dată, cum arăți tu, România reală, țara care nu e un concept abstract, ci acel ceva palpabil pe care eu și cu tine îl construim în fiecare zi și pe care, uneori, o descriem cu tușe mult prea groase. Și îți explic de ce zic asta. Îți explic ce am văzut cu ochii mei. Ce m-a îngrozit și ce mi-a dat speranță. Ce m-a umplut de furie și ce am aplaudat.

Am văzut funcționari publici care se plângeau că au fost scoși din birourile lor calde din primării pentru a „se înjosi” să facă anchete epidemiologice la telefon, români care în fața miilor de hârtii stăteau impasibili uitându-se la seriale pe telefon. Am văzut medici rezidenți pentru care această activitate de secretariat era sub demnitatea lor, venind cu mult după ce veneam eu și plecând totodată mai devreme.

Am văzut personal DSP care nu purta mască în interiorul sălilor de call center, dar mai mult decât atât, am auzit în acel telefon ascultat de STS zeci de povești. Cu fiecare telefon dat, găseam o familie carantinată în locuința proprie, fără posibilitatea de contact cu exteriorul pentru două săptămâni, români speriați, nervoși, disperați. Concediile medicale se eliberează în termen de 30 de zile de la data ieșirii din izolare sau carantină, adică banii pentru ele vin cu întârziere, dar ratele la bănci și mâncarea de pe masă nu pot aștepta.

Este ușor să arunci vina dintr-un birou în altul, de la mic la mare, pentru că orice problemă are o circularitate bolnavă. Angajatul aruncă problema la etajul superior, al șefului mic, el o aruncă la rândul său șefului mediu, ulterior șefului mare, iar după șeful mare o aruncă înapoi angajatului care nu face bine ceea ce face. Lanțul bolnav al învinuirii nu are ca răspuns găsirea vinovatului, ci evadarea din mentalitatea care cataloghează oamenii în salvatori și în inamici. Mai sus, ai văzut cum DSP-ul este o instituție bolnavă care afectează omul de rând, nevinovatul, victima unui sistem inamic, dar putem pune problema și altfel.

În același timp, am văzut funcționari publici care plângeau la telefon cu oamenii și care stăteau în afara conversației pentru anchetă pentru a mai oferi un suport moral. Am văzut medici rezidenți care alergau dintr-o cameră în alta cu foi, care coordonau tot și brusc teancurile de mii de foi deveneau oameni reali. Am văzut personal DSP cu cearcăne, cu cafele băute la 10 noaptea pentru că trebuiau să trimită documente oamenilor pentru a nu bloca sistemul, iar în puținele lor pauze auzeam „iar stăm în noaptea asta până la 2”.

În același timp, am fost înjurat, batjocorit la telefon de oameni care nu credeau în COVID-19, de oameni care nu voiau să stea în casă pentru că e dreptul lor să fie liberi, de oameni care au îmbolnăvit sau poate au ucis, prin imprudența lor, zeci sau sute. Printre românii care suferă în case, sunt și cei care afară nu purtau mască. Și, să știi,  funcționarii, medicii, și ei sunt oameni și omul nu e bun sau rău, salvator sau inamic. Brusc, DSP-ul nu mai e acea instituție răuvoitoare și disfuncțională, ci un salvator-martir, în slujba unui popor nerecunoscător.

Vrem să fim salvați și să găsim vinovați pentru situația noastră tragică, vrem constant câte ceva și mereu avem păreri și impresii. Într-o zi, eu m-am gândit la tine, m-am gândit să te sun: „Alo, bună ziua, sunt de la DSP București, România la telefon?”, dar tu n-ai fi putut să zici nimic, pentru că plângeai în hohote, nu pentru că virusul acesta te-a îngenunchiat într-un an, nu pentru că sistemul te-a doborât în 30, sau în sute de ani de istorie, ci pentru că oamenii tăi, românii, sunt atât de imaturi și dezbinați. N-am învățat să fim solidari, n-am învățat să ajutăm voluntar, să fim responsabili, să nu avem doar drepturi și pretenții. De asta, plângi și acum citind, pentru că n-am învățat de fapt nimic.

Cu drag,

Vlad, un voluntar, un tânăr medic, un mic român”