Reacţii la aderarea Finlandei la NATO

• Pe 15 mai, Finlanda a anunţat oficial că va aplica la statutul de membru al NATO.
• Dacă ar trebui sau nu să facă acest lucru este un subiect intens dezbătut de ceva timp, însă decizia a fost accelerată de către războiul Rusiei cu Ucraina.
• Suedia va face aceeaşi mişcare ca Finlanda săptămâna aceasta.

Dacă decizia nu este surprinzătoare având în vedere circumstanţele, reacţia Rusiei este, iar acest lucru arată care sunt limitele Moscovei. De asemenea surprinzător este răspunsul Turciei, care se opune aderării Suediei şi Finlandei, chiar dacă posibila acceptare a acestora ar reactiva alianţa prin crearea unei noi linii de apărare, de la Marea Baltică la Marea Neagră.

Reacţia Rusiei

Rusia şi Suedia nu împart nimic una cu cealaltă, însă Finlanda cu Rusia da. Acestea împart o graniţă enormă şi au fost prietene mult timp, datorită neutralităţii Finlandei din timpul Războiului Rece. Acest lucru a fost posibil printr-un tratat semnat în 1948. În schimbul neutralităţii, Uniunea Sovietică a promis să nu invadeze sau să transforme Finlanda într-un stat satelit. La acea vreme, era necesar ca Finlanda să îşi menţină integritatea graniţelor, de teama de a nu da şi mai mult teritoriu Rusiei.

Prin urmare, Finlanda şi Rusia au dezvoltat o relaţie apropiată. Comerţul şi investiţiile au crescut de la Războiul Rece, în special între sud-estul Finlandei şi nord-vestul Rusiei, în timp ce tranzitul şi transportul au crescut de asemenea. Legăturile economice au avut de suferit odată cu anexarea Crimeei de către Rusia, în urma căreia Finlanda s-a alăturat sancţiunilor impuse de UE Moscovei, însă chiar şi atunci 60% din gazul natural finlandez venea din Rusia. În ciuda acestui lucru sau din cauza acestui lucru, Helsinki a devenit circumspect după agresiunea Rusiei din 2008 şi, asemenea Suediei, şi-a intensificat cooperarea cu NATO.

Rusia a spus deja că va lua „măsuri” în urma aderării Finlandei. Cumva, a fost precaută în caz că acest lucru s-ar întâmpla într-o zi. Din 2014, şi-a modernizat infrastructura şi a investit în aşezările din nordul Murmansk. Pe 28 februarie, la doar câteva zile de la invazia în Ucraina, guvernul regional a anunţat că începe o altă fază de construcţie şi modernizare şi că trei milioane de ruble (44 de milioane de dolari) au fost alocate pentru lucrări în 2022 – o premieră pentru o regiune care nu a primit o asemenea atenţie în ultimul deceniu.

Discuţiile privind aderarea la NATO au accelerat planurile Kremlinului. Pe 13 aprilie, preşedintele Vladimir Putin a cerut Ministerului Apărării să se ocupe de aceste modernizări, cerând ca acestea să fie încheiate până în 2024. Regiunea Murmansk, unde trăiesc în jur de 724.000 de oameni, este locul în care se află baza principală a flotei militare ruse de nord, fiind compusă din cinci tabere militare şi 12 aşezări cu o populaţie de aproape 150.000 oameni. Având în vedere că bugetul total al programului este estimat la 78 de milioane de ruble (fiind alocat înainte de impunerea sancţiunilor), este posibil ca Flota Nordică să fie întărită.

O altă opţiune pentru represaliile Rusiei este cea economică. Întreruperea livrărilor de energie reprezintă ceva ce Rusia va lua în considerare – Moscova are nevoie de bani şi nu îşi poate permite să fie indiferentă la situaţia critică a celor 30.000 de ruşi care trăiesc acolo. De aici şi motivul pentru care Rusia a acţionat cu măsură pe 14 mai, când a tăiat livrarea de energie către Finlanda, motivând acţiunea prin întârzieri de plată, deschizând, astfel, uşa pentru negocieri ulterioare.

Dar s-ar putea să nu conteze la fel de mult mai târziu decât contează azi. Finlanda primeşte în prezent în jur de 10% din consumul său de electricitate de la Rusia, însă a încercat să îşi consolideze producţia. Deşi 60% din gazul său natural vine din Rusia, gazul natural reprezintă doar 5% din total consumului de energie al Finlandei. Sursele principale de energie a ţării sunt energia nucleară (aproape 33% din consumul total), energia hidroelectrică (22%) şi biomasa (17%).

O metodă mai eficientă de a afecta economia Finlandei este „înarmarea” de către Rusia a Sankt Petersburgului. Portul acesta domină transportul regional, gestionând marfa finlandeză pe care Helsinki nu o poate găzdui. Mai mult decât atât, o mare parte din investiţiile străine ale Finlandei în Rusia sunt concentrate în Sankt Petersburg. Guvernul rus ar putea creşte presiunea asupra companiilor finlandeze care funcţionează în Rusia, obligându-le să îşi regândească afacerile, să îşi vindă acţiunile sau chiar să renunţe la afacerile pe care le au în această ţară. Într-un astfel de scenariu extrem, Rusia ar putea naţionaliza acţiunile finlandeze înainte ca investitorii să înceapă să înceapă procesul lung şi obositor de vânzare dintr-o economie destul de bine integrată. Cu toate acestea, Moscova ar putea să nu aleagă să facă acest lucru, întrucât ar pierde alţi investitori care ar putea să îşi reconsidere investiţiile într-o ţară dispusă să naţionalizeze acţiunile private.

Turcia

Indiferent de decizia Rusiei, are timp să se gândească la opţiunile sale. Pentru ca o ţară să adere la NATO, este nevoie de o invitaţie formală. Şi deşi conducerea NATO a invitat atât Suedia, cât şi Finlanda să se alăture alianţei, o invitaţie formală depinde de un consens între membrii actuali.

Aici apare Turcia. La o zi după ce Finlanda a anunţat că va aplica pentru aderarea la NATO, preşedintele turc Recep Tayyip Erdogan a transmis că se opune extinderii, motivând prin preocupările cu privire la prezenţa „teroriştilor” din ambele ţări. Turcia s-a plâns mult timp de faptul că Suedia nu numeşte Partidul Muncitorilor din Kurdistan organizaţie teroristă, iar Ankara a criticat faptul că ministrul suedez al afacerilor externe a condamnat operaţiile turceşti din nordul Siriei şi că s-a întâlnit cu membrii Unităţilor de Protecţie a Poporului (YPG), o subdiviziune a PKK, în 2020.

De asemenea, Ankara a criticat Finlanda pentru alăturarea sa la sancţiunile militare împotriva Turciei. Sancţiunile au fost impuse de SUA ,după ce Ankara a achiziţionat sistemele de apărare aeriană S-400 de la Rusia şi, deşi presupun  limitarea vânzărilor militare americane Turciei, acestea implică şi limitarea beneficiilor pentru industria militară turceacă, un lucru care împiedică dezvoltarea turco-europeană de sisteme de apărare avansate. În geneal, NATO şi aliaţii au fost îngrijoraţi că integrarea sistemelor S-400 în sistemele aliate ar compromite securitatea NATO şi au limitat vânzările lor tehnologice şi cooperarea cu Turcia. Finlanda şi Suedia au intensificat amândouă parteneriatele de securitate cu NATO, participând la exerciţii comune şi, făcând asta, au stabilit o infrastrucutră comună de interoperabilitate.

Chiar şi cu aceste relaţii între Turcia şi Finlanda şi Suedia, reacţia Ankarei la aderarea acestora a surprins NATO şi statele membre. Departamentul de Stat al SUA a vorbit cu Ankara imediat ce Erdogan s-a arătat împotriva extinderii. Turcia s-a plâns mult timp de cooperarea insuficientă din partea NATO în lupta sa cu PKK şi a blocat un plan de apărare al NATO pentru regiunea baltică în 2019 din cauza refuzului blocului de a numi YPG grup terorist în documentele sale oficiale. Cu toate acestea, a dat un pas înapoi în 2020, după ce NATO a îndeplinit câteva dintre condiţiile sale şi a susţinut, ulterior, planul de apărare pentru regiunea baltică.

Însă poziţia Turciei nu ar trebui să fie surprinzătoare. Ankara a menţinut o strategie echilibrată asupra Ucrainei, căutând teren neutru. În timp ce a livrat Ucrainei drone şi şi-a închis strâmtorile şi spaţiul aerian pentru navele şi aeronavele militare ruseşti, Turcia a fost criticată pentru că a făcut prea puţin şi prea târziu aceste lucruri pentru a nu supăra Rusia, care ar putea lua măsuri împotriva intereselor turceşti din nordul Siriei. Toate aceste lucruri fac Turcia să fie dispusă să manevreze lucrurile astfel încât să accepte puţin din comportamentul Rusiei. Poziţia sa de negociere în cadrul NATO îi permite să aibă puţin de câştigat, crescându-şi postura de puterea regională în viitor.

Dr. Antonia Colibășanu este analist geopolitic. În cartea sa cel mai recent publicată, „Contemporary Geopolitics and Geoeconomics 2.0” (2021) precum şi în „Geopolitică şi Geoeconomie Contemporană” (2020), discută cadrul pentru înţelegerea geopoliticii şi modul în care factorii economici intersectează̆ politica şi stabilitatea socială.

Este Directorul operaţional al Geopolitical Futures, fiind responsabilă cu supravegherea tuturor departamentelor şi a operaţiunilor desfăşurate de companie. De asemenea, este lector de relaţii internaţionale la Şcoala Naţională̆ de Studii Politice şi Administraţie Publică şi profesor asociat la Universitatea Naţională̆ de Apărare a României Carol I – Departamentul Regional de Studii de Management al Resurselor de Apărare.

Înainte de a se alătura Geopolitical Futures în 2016 ca analist geopolitic senior, dr. Colibăşanu a lucrat mai mult de 10 ani cu Stratfor, inclusiv ca partener pentru Europa şi vicepreşedinte pentru marketing internaţional. Lucrează̆ îndeaproape cu autorii George Friedman şi Robert D. Kaplan şi a fost consilier onorific al ministrului energiei din România. De asemenea, este trainer în programul pentru afaceri europene la Institutul European din România şi a lucrat şi a dezvoltat diverse cursuri şi programe educaţionale cu Academia de Studii Economice din Bucureşti.

Mai multe despre activitatea Geopolitical Futures aici: https://geopoliticalfutures.com.