Urmuz reprezintă un nume și o personalitate exotice în peisajul cultural românesc. Mai întâi, Urmuz este porecla lui Demetru Dem. Demetrescu-Buzău, născut la 1883, la Curtea de Argeș și apoi o adevărată efigie a avangardei românești.

Descris ca „neprietenos și introvertit”, a fost pasionat de idealismul german, de ideile filosofice ale lui Eminescu și, mai ales, de scrierile lui Caragiale.
A urmat Colegiul Național Gheorghe Lazăr, unde a ironizat ținuta severă a profesorilor, a ridiculizat societatea elevilor „Vivat Dacia”, a răspândit umorul pe străzi alături de George Ciprian, cerându-le trecătorilor actele de identitate.
Este cunoscut pentru farsele făcute călugărilor de la Căldărușani, profesorilor naționaliști, fetelor pe care le agăța; a început facultățile de medicină (abandonată, fiindcă nu era înțeles de cadavre), drept și muzică; a terminat dreptul și a fost numit judecător; a fost un admirator al lui Brâncuși; era fascinat de grupul lui Marinetti, fondatorul mișcării futuriste.
A debutat în 1922 în presă, iar Tudor Arghezi s-a exprimat foarte admirativ la adresa colecției de scrieri „Pagini bizare” a lui Urmuz.
Cele mai cunoscute rămân vol. „Ismail și Turnavitu” și „Pâlnia și Stamate”.
S-a sinucis în 1923.

Alături de Sașa Pană și Mateiu Caragiale, Urmuz ilustrează avangardismul românesc prin literatura absurdului, cu rădăcini vechi, inclusiv în proza fantastică a lui Ion Luca Caragiale.