Sunt o mamă singură. Fostul soț, mare pasionat de motoare. Desigur că am avut o lună de miere minunată, turul Europei pe motocicletă. Dar apoi a venit pe lume Cristi, băiețelul nostru, iar toate jucăriile pe care le primea de la tatăl lui erau motociclete. Și toate hainele erau tot cu motociclete. Deja nu mai suportam. Iar când a împlinit 5 ani, l-a dus la motocross. Împotriva voinței mele. Eu nu am putut să-l însoțesc niciodată, aveam inima cât un purice, stăteam acasă și mă rugam să se întoarcă întreg, fără vreo mână sau vreun picior rupt. Dacă îmi suna telefonul în ora în care știam că are antrenamente, îmi stătea inima. Nu am vrut să-l las, dar nu am putut să mă înțeleg nici cu tatăl lui, nici cu el. Bietul copil, dacă toată copilăria a trăit numai printre motoare și dacă îl idolatriza pe tatăl lui și voia să ajungă exact ca el, un motociclist rebel. Își făceau planuri împreună, proiectau, cum o să repare ei motociclete în garaj, cum o să plece ei doi în lume pe motoare când o să crească și Cristi. Cu câte imagini frumoase i-a îmbuibat mintea copilului, pentru ca, într-o zi, să ne anunțe că ne părăsește. Îți găsise o rebelă ca el, vezi Doamne o femeie care în sfârșit îl susține în pasiunea lui. Ducă-se, dar problema e că atunci când s-a dus, s-a dus total. Nici măcar nu a mai dus copilul la motocross. Și uite cum, după luni de plâns și urlete și terapie și cuvinte grele la adresa mea, am ajuns să îl duc eu și să mă rog cu lacrimi în ochi în timp ce mă uitam cum sare cu motorul ăla nesuferit. Dragi tați, dacă nu sunteți în stare să vă susțineți toată viața copiii în pasiunile voastre stupide, lăsați-i în pace. Știm noi s-avem grijă de ei. Și o facem mult mai bine. Sunt sigură!
Advertisment