În 1374, papa Grigore al XI-lea se adresa regelui Ludovic I și celor doi arhiepiscopi ai Ungariei (de Strigoniu și de Calocea), cerându-le să accepte crearea unei episcopii proprii pentru „o anumită parte a mulțimii națiunii românilor care locuiau în apropierea hotarelor Regatului Ungariei, spre tătari” și care, deși trăiau după ritul bizantin, fuseseră atrași în parte la catolicism. Motivația acestei inițiative papale este surprinzătoare: acești români nu erau mulțumiți de slujba preoților unguri, fapt pentru care cea mai mare parte a lor nu se lăsaseră convertiți. Din punct de vedere logic, motivația este firească: pentru succesul oricărei convertiri la o credință de orice tip este nevoie de dialog, iar nu se poate face într-o limbă necunoscută celor vizați. Ca urmare, papa poruncește autorităților ungare să accepte ca episcop al mulțimii acelor români pe Antonio de Spoleto, „profesor” franciscan, despre care se spunea că „știe limba zisei națiuni”, a românilor. Pontiful era convins că numitul frate Antonio, prin viața și obiceiurile sale, era potrivit să fie episcopul acelei mulțimi de români. S-a observat cu mult timp în urmă că expresia „în apropierea hotarelor regatului Ungariei, spre tătari” se referă la teritoriul viitoarei Moldove, unde se găsea acea mulțime a nației românilor. 
Faptul arată intrarea pe scena istoriei europene, în urmă cu circa 650 de ani, a națiunii medievale a românilor, care-și apărau identitatea prin limba română.     

Recomandări

OFICIAL ÎN SCHENGEN
CE CÂȘTIGI LA GALA ZF?
PUTIN TESTEAZĂ ORȘENIK
BIDEN RESPINGE ICC
MANDAT PENTRU BIBI
VREMEA REA ÎNCHIDE A1