Cenzorul Orb

Pe la jumătatea anilor 90 ai secolului trecut, în Tehran, circula povestea Cenzorului Orb. O povesteau în şoaptă – fiecare adăugându-i sau răpindu-i ceva – sofisticaţii intelectuali de descendenţă persană. Aleg varianta lui doamnei Azar Nafisi, nu fiindcă pe celelalte doar mi le închipui, ci pentru că pare cea mai aproape de o epocă pe care am trăit-o aici, la 3068 de kilometri, în Epoca Cenzorilor Orbi.

„Prin 1994, şeful cenzurii cinematografice din Iran era orb. Sau aproape orb. Unul dintre prietenii mei scenarişti îmi povestea cum îl vedea mereu aşezat pe ultimul lor al sălii de cinema, cu ochelari negri şi ramă groasă, care păreau să ascundă mai mult decât să dezvăluie. Venea cu un asistent, care îi explica în detaliu ce se întâmplă pe ecran, iar el îi indica părţile care trebuiau tăiate. După 1994, cenzorul a devenit directorul noului canal de televiziune. Acolo şi-a desăvârşit metodele de lucru şi a început să pretindă scenariştilor să-i aducă materialul brut pe casete audio – prelucrarea sau dramatizarea acestora era interzisă. Îşi făcea o idee despre scenarii pe baza acestor casete şi hotăra ce rămâne şi ce nu. Mai interesant, oricum, este faptul că succesorul său, care nu era (cel puţin din punct de vedere fizic) orb, a continuat să urmeze, cu consecvenţă, acelaşi sistem”…