Coada vestigială, apendicele tăinuit al celui care l-a învins pe Napoleon la Waterloo

• Lordul Wellington a fost descris de scriitorii contemporani ca un bărbat cu ochi albaștri și o voce sonoră care producea o „impresie plăcută de respect și afecțiune”.
• În urmă cu aproximativ 25 de milioane de ani, strămoșii noștri au încetat să mai dezvolte o coadă vestigială, dar nu treptat, ci dintr-o dată.
• Cercetări recente, bazate pe genele care domină dezvoltarea cozii la șoareci, au arătat că aceste gene se regăsesc și în genomul uman.

Lordul Wellington a fost descris de scriitorii contemporani ca un bărbat cu ochi albaștri și o voce sonoră care producea o „impresie plăcută de respect și afecțiune”, relatează El Pais.

Nu știm ce ar fi scris aceștia dacă ar fi știut despre particularitatea lui Wellington, un atribut care îi creștea din coccis și se întindea ca o coadă de șobolan de aproximativ 21 de centimetri. Dacă ar fi știut acest lucru, oamenii de litere ai vremii și-ar fi schimbat povestea și ar fi menționat despre Arthur Wellesley, duce de Wellington, că are o coadă vestigială foarte rară, așa cum este cunoscut științific acest apendice, care păstrează vestigii ale evoluției umane.

Este curios să vedem cum întreaga noastră dezvoltare evolutivă se regăsește în genomul uman, iar în cazul cozii vestigiale, un aspect reprimat al acesteia este reactivat. Cercetări recente, bazate pe genele care domină dezvoltarea cozii la șoareci, au arătat că aceste gene se regăsesc și în genomul uman. Ceea ce se întâmplă este că propriul nostru genom include, de asemenea, moartea celulară programată odată ce au trecut opt săptămâni de gestație, moment în care coada este pierdută, absorbită și continuă să formeze coloana vertebrală. Acest lucru poate fi observat în imaginile embrionilor umani, unde coada vestigială a oamenilor se vede cel mai bine la scanările cu ultrasunete.

În urmă cu aproximativ 25 de milioane de ani, strămoșii noștri au încetat să o mai dezvolte, dar nu treptat, ci dintr-o dată. De fapt, de fiecare dată când ne așezăm, o facem pe ultima bucată a coloanei vertebrale, coccisul, un vestigiu al cozii ancestrale pe care am dezvoltat-o cu toții și pe care, datorită acțiunii unei gene umane, o pierdem înainte de a ne naște.

Există însă și cazuri, puține, în care această genă umană nu intră în joc și se întâmplă ceea ce s-a întâmplat cu Wellington, despre care se spune că avea nevoie de o șa specială pentru a călări un cal. Este un exces care, la vremea respectivă, a servit unui scop, la fel ca și dinții de minte sau părul, și poate fi considerat, de asemenea, un atribut vestigial, de pe vremea când eram animale care nu dezvoltaseră încă rațiunea.

Atunci când există un caz de coadă vestigială, ceea ce se face este să o îndepărtăm de la nou-născut printr-o operație simplă, care nu necesită prea multe complicații. Ceea ce se întâmplă este că pe vremea lui Wellington (1769-1852) astfel de operații nu se făceau, iar raritatea lor era ținută secretă, mai ales dacă erai o personalitate publică, așa cum a fost cel care l-a învins pe Napoleon la Waterloo și care în Spania fost distins cu titluri precum Duce de Ciudad Rodrigo, Viconte de Talavera de la Reina și Grandee of Spain.