- 19 februarie este Ziua Națională Constantin Brâncuși, data la care comemorăm 145 de ani de la nașterea marelui artist.
- La începutul secolului XX, Constantin Brâncuşi a realizat o schimbare majoră în arta modernă, prin cioplirea directă a pietrei.
- Supranumit părintele sculpturii moderne, artistul este cel mai bine cunoscut pentru sculpturile sale de capete ovoidale şi păsări în zbor, caracterizate printr-o finisare rafinată.
- Operele sale constituie atracții irezistibile pentru colecționarii de artă din întreaga lume.
Anii de început
Născut la 19 februarie 1876, la Hobița, Gorj, Constantin a fost al șaselea copil al lui Radu Nicolae Brâncuși (1833-1885) și al Mariei Brâncuși (1851-1919).
În volumul Brâncuși inedit, apărut în 2004, sculptorul precizează cu mândrie că este „fiu de moșnean, cheabur, din cătunul Hobița”, negând eticheta de „țăran sărac”, pe care i-au aplicat-o unii. Despre tatăl său a mai povestit că era om umblat prin lume și că introdusese în sat ferestrele cu geam.
Prima clasă primară a făcut-o la Peștișani, apoi a continuat școala la Brădiceni. În copilărie a fost deseori plecat de acasă și a lucrat ani de zile în ateliere de boiangerie și prăvălii. După ce a urmat Școala de Arte și Meserii în Craiova (1894 – 1898) vine la București, unde absolvă Școala de Bellearte din Bucureşti în 1902.
În 1903 primește prima comandă a unui monument public, bustul generalului medic Carol Davila, care a fost instalat la Spitalul Militar din București și reprezintă singurul monument public al lui Brâncuși din București.
Constantin Brâncuși pleacă spre Paris, dar se oprește pentru o perioadă la Viena, unde a lucrat la un atelier ca decorator de mobilier.
În Viena a început să viziteze muzee cu opere de artă inaccesibile în România. Aici a făcut cunoștință cu sculpturile egiptene care i-au influențat opera mai târziu în viață. Din Viena a plecat în 1904 spre München, dar după șase luni pleacă pe jos prin Bavaria și Elveția până în Franța.
A expus pentru prima dată la Société Nationale des Beaux-Arts și la Salon d’Automne din Paris în 1906. Creează în 1907 prima versiune a Sărutului, temă pe care o va relua sub diferite forme până în 1940, culminând cu Poarta Sărutului, parte a Ansamblului Monumental din Târgu-Jiu.
În același an închiriază un atelier în Rue de Montparnasse și intră în contact cu avangarda artistică pariziană, împrietenindu-se cu Guillaume Apollinaire, Fernand Léger, Amedeo Modigliani, Marcel Duchamp.
În acest an a început lucrul la Rugăciunea, o comandă pentru un monument funerar, care va fi expusă în Cimitirul „Dumbrava” de la Buzău și care reprezintă prima etapă a evoluţiei artistului către formele simplificate, „punctul de plecare al artei moderne” (V. G. Paleolog).
Primele sale lucrări au fost influențate de opera lui Auguste Rodin. Pentru a se distanța de această influență, Brâncuşi a refuzat să intre în atelierul lui Rodin, spunând: „La umbra marilor copaci nu crește nimic”. În 1908, Brâncuşi a executat prima sa lucrare cu adevărat originală, Sărutul, în care figurile verticale a doi adolescenți îmbrățișați formează un volum strâns, cu linii simetrice.
Până în 1914, participă cu regularitate la expoziții colective din Paris și București, inaugurând ciclurile Păsări Măiestre, Muza adormită, Domnișoara Pogany.
În 1914, Brâncuși deschide prima expoziție în Statele Unite ale Americii la Photo Secession Gallery din New York City, care provoacă o enormă senzație, iar în 1926 se deschide cea de-a doua expoziție a sa, la Wildenstein Galleries, din New York. Prin sculpturile sale, Constantin Brâncuşi a devenit un întemeietor al Muzeului de artă modernă din New York. Poetul E. E. Cunning, scria, în martie 1927, în „Vannity Fair”: „Nici un artist străin nu a fost vreodată atât de extatic îmbrăţişat de elitele metropolei new-yorkez, ca Brâncuşi”.
Maturitatea şi ultimele lucrări
În 1933 Brâncuşi este vizitat la Paris de maharajahul din Indore, care i-a cerut să creeze un templu care să îi adăpostească sculpturile. Brâncuşi a lucrat mai mulți ani la proiectul acestui templu şi în 1937 a mers chiar în India, însă moartea maharajahului a zădărnicit finalizarea proiectului.
În perioada 1937-1938 ia naștere Ansamblul Monumental din Târgu Jiu, compus din Coloana Infinitului (sau, mai bine zis, Coloana fără sfârşit, cum o numea Brâncuși), Poarta sărutului şi Masa tăcerii.
Până în 1940, Brâncuși realizează renumitele sale opere din ciclul Pasărea în văzduh, ciclul Ovoidului, precum și sculpturile în lemn. În această perioadă, artistul participă la cele mai importante expoziții colective de sculptură din Statele Unite ale Americii, Franța, Elveția, Olanda și Anglia.
În ultimii ani de viaţă a continuat să-şi exploreze temele preferate, inclusiv pasărea, motiv despre care artistul spunea: „Nu pasărea vreau s-o redau, ci harul ei, zborul, elanul”. Ultima lucrare importantă a fost Ţestoasa zburătoare, din 1943.
Încă de la început, operele sale de artă au atras atenția atât a colecționarilor, cât și a marilor muzee și expoziții. Cea mai mare expoziție a sa a fost la Muzeul Solomon R. Guggenheim din New York, în 1955. Casele de licitații Christie’s şi Sotheby’s au organizat de-a lungul timpului numeroase vânzări ale unor lucrări ale artistului.
Casa de licitații Christie’s deţine şi recordul de preț pentru vânzarea unei opere de artă semnate de artistul plastic român. „Pasăre în văzduh” („Oiseau dans l’espace”), operă realizată în 1922-1923, care a fost vândută pe 4 mai 2005, la New York, pentru nu mai puțin de 27,4 milioane de dolari.
Referințe critice despre opera lui Constantin Brâncuși
Un maestru al liniilor şi al formelor desăvârşite, Constantin Brâncuşi a adus prin creaţia sa o schimbare de paradigmă în arta plastică modernă, ieșind din tiparul liniilor şi al formelor clasice în sculptură.
A folosit calcarul (la prima lucrare de la Paris, în 1907), apoi marmura, bronzul și lemnul (prima dată, în 1913) și a fost primul sculptor modern care și-a cioplit singur lucrările, de la început până la final.
Brâncuşi a realizat o schimbare majoră în arta modernă, prin cioplirea directă a pietrei.
Părăsea tehnica sculpturii occidentale, nefolosind un model de ghips, ci utilizând tehnica cioplitorului, pe care o învățase la școala de meserii, și care până atunci fusese abordată doar de artiștii populari și de artizanii decorativi.
Prin el, ciocanul și fierăstrăul au ajuns în marile ateliere din Paris, capitala culturală a Europei de atunci.
Criticul de artă francez Jean Cassou, a spus despre Brâncuși că „prin dalta sa a împărțit istoria artei în două”, adică în două etape: cea clasică și cea modernă.
Artistul și profesorul Sidney Geist, care a învățat limba română pentru a-l înțelege mai bine pe Brâncuși, a subliniat că acesta nu a copiat arta populară românească, ci a integrat tradiții şi metode de lucru într-o creație modernă, novatoare.
Opera lui Constantin Brâncuși marchează o ruptură fără precedent în întreaga istorie a sculpturii moderne, deplasând interesul de la aspectul ei material, la energia lăuntrică, la imaterialitatea implicită a operei, aspectul atemporal al lucrărilor sale conferind operei sale o valoare unică.
În 1937 cunoscutul sculptor Henry Moore scria: „Brâncuși a fost acela care a dat epocii noastre conștiința formei pure”.
Brâncuşi nu-și explica niciodată lucrările, nu făcea decât să-i incite pe cei curioşi să le privească. El însuși spunea: „Statuile mele sunt ocaziuni ale meditaţiei”, iar un bun prieten al său, muzicianul Erik Satie, l-a numit „fratele lui Socrate”.
Constantin Brâncuși nu a vizitat niciodată atelierele altor confraţi ai săi, în Paris. Artistul i-a fascinat pe contemporanii săi, fiind vizitat, în atelierul său, în mod constant, de „peste 200 de prieteni”, artişti, emigranţi sau diplomaţi, oameni de afaceri, negustori de artă, critici, colecţionari, medici, avocaţi, istorici de artă, filosofi, admiratori ai modernităţii.
În 1937, criticul de artă Carola Giedion-Welcker l-a numit pe Brâncuși „cel mai mare sculptor modern în viață”.
În România însă Brâncuși a fost „redescoperit” abia în 1964 ca un geniu național și abia de atunci ansamblul monumental de la Târgu-Jiu, Coloana fără sfârșit, Masa tăcerii și Poarta sărutului, a putut fi amenajat și îngrijit, după ce fusese lăsat în paragină un sfert de veac.
Din 1963 până azi au apărut în toată lumea peste 50 de cărți și monografii și mii de studii și articole despre Brâncuși.
Testamentul lui Constantin Brâncuși
În spațiul românesc s-a spus uneori că ar fi existat o dorință a lui Brâncuşi să doneze atelierul său statului român. Nu a existat niciun document în care Brâncuşi să-şi fi exprimat o asemenea dorință.
În 1956, cu un an înaintea morții sale, Constantin Brâncuși a decis, prin testamentul său, să doneze statului francez atelierul său de la Paris, din Impasse Ronsin, cu condiţia ca statul francez să îl reconstituie aşa cum a fost.
Artistul a lăsat ţării opere din tinereţe şi unicul ansamblu monumental, iar Parisului i-a lăsat atelierul în care a trăit şi a lucrat timp de mai bine de 50 de ani.
Brâncuși, omul din spatele artistului de geniu. Muze și iubiri ale sculptorului
Viaţa lui Brâncuşi a fost consacrată sculpturii. Femeile i-au traversat doar viața și i-au fost muze. Artistul a avut chiar și un fiu, pe care însă nu l-a recunoscut niciodată, probabil din dorința de a se dedica total operei sale.
Florence Meyer, una dintre muzele lui Constantin Brâncuși
Florence Meyer, una dintre cele trei fiice ale jurnalistei americane Agnes Ernst Meyer, îi inspiră lui Brâncuși lucrarea „Miracle”. Florence a venit în 1929 la Paris pentru a încerca să-şi construiască o carieră de dansatoare. Relaţia lor avea să se prelungească, prin corespondenţă, până în 1947.
Eileen Lane, iubirea lui Constantin Brâncuși care a inspirat lucrarea cu același nume
O altă muză a sculptorului a fost americanca de origine irlandeză Eileen Lane. În toamna anului 1922, Brâncuşi şi Eileen au petrecut o vacanţă în România, unde au vizitat Sinaia, dar şi satul natal al artistului, Hobiţa. Tânăra i-a inspirat sculptorului lucrarea „Eileen Lane”.
Maria Bonaparte, reprezentată în operele lui Constantin Brâncuși prin „Prințesa X”
Printre muzele lui Brâncuşi s-a numărat și prinţesa și scriitoarea Maria Bonaparte. Ea a fost modelul pentru opera Prinţesa X, expusă pentru prima dată în anul 1919, la Grand Palais din Paris. Sub pretextul că aduce atingere moralei publice, poliția a scos sculptura din sala de expoziții.
Cu prilejul discuțiilor provocate de această controversată lucrare a sa, Brâncuşi avea să dezvăluie câteva gânduri definitorii despre arta sa: „Statuia mea […] este femeia, sinteza însăşi a femeii. […] Cinci ani am lucrat şi am simplificat, am făcut materia să spună ceea ce nu se poate rosti. Şi ce este, în fond, femeia? Un zâmbet între dantele şi fard pe obraji? Nu asta e femeia! […] De fapt e chiar păcat să strici frumuseţea unei materii sfredelind mici găuri pentru ochi, [sculptând] părul, urechile. Şi materia mea e atât de frumoasă prin liniile acestea sinuoase, strălucind ca aurul curat şi care rezumă într-un singur arhetip toate efigiile feminine de pe pământ“.
Margit Pogany, muza lui Brâncuși pentru celebra lucrare „Domnișoara Pogany”
Relaţia sculptorului cu pictorița de origine maghiară Margit Pogany va avea ca roade celebra lucrare „Domnişoara Pogany”, pe care Brâncuși o realizează în cinci versiuni, și „Danaide”.
Marguerite (Peggy) Guggenheim sau „Pasărea în văzduh”
Sculptorul a trăit o poveste de dragoste și cu miliardara americană Marguerite (Peggy) Guggenheim, o relație care s-a desfășurat pe parcursul a două decenii, între 1921 şi 1941. Ea l-a inspirat pe Brâncuşi să realizeze opera „Pasărea în văzduh”.
Léonie Ricou sau „Madame L. R.”
Altă muză a artistului a fost Léonie Ricou, o tânără bogată din înalta societate pariziană, o cunoscută protectoare a artelor şi a artiştilor. Leonie i-a inspirat lui Brâncuşi lucrarea „Madame L.R.” (vândută, în urmă cu doi ani, la Londra, la o licitaţie Christie’s, cu 20 de milioane de euro).
Marthe Lebherz, singura femeie cu care Constantin Brâncuși a vrut să se căsătorească
Una dintre marile iubiri ale artistului a fost Marthe Lebherz, o dansatoare elvețiană, venită la Paris să-și desăvârşească studiile.
Devenită secretară a sculptorului, ea s-a ocupat de atelierul acestuia în timpul în care Brâncuşi era în Statele Unite, pentru a pregăti expoziţia de la Brummer Gallery.
Se pare că Marthe a fost singura femeie cu care Brâncuşi a vrut să se căsătorească.
Vera Moore, pianista care i-a dăruit un copil lui Brâncuși
Relaţia cea mai îndelungată a artistului a fost cea cu Vera Moore, o pianistă engleză, născută în Nouă Zeelandă. Relația lui Brâncuși cu Vera Moore, care era cu douăzeci de ani mai tânără decât el, a început în 1930.
Patru ani mai târziu au avut un copil, John, pe al cărui certificat de naștere, la locul tatălui, era trasă însă o linie. Relaţia lor a continuat până la moartea lui Brâncuşi, în 1957.
Când s-a născut John, în 1934, mama sa i-a dat trei nume: John, Constantin şi Brâncuşi. Ulterior i-a spus că tatăl său e renumitul sculptor Constantin Brâncuşi, dar l-a rugat să nu vorbească niciodată despre el.
Cu toate că a locuit ani de zile în cartierul Montparnasse, la mai puţin de un kilometru de atelierul lui Brâncuşi, John nu şi-a văzut tatăl decât o singură dată în viaţă, în 1954, când avea 20 de ani. O condusese pe mama sa cu mașina la atelierul tatălui său. Doar s-au privit atunci.
La vârsta de 78 de ani, John a încercat să fie recunoscut ca fiul marelui sculptor. Fiul lui Brâncuși a murit în 2016 și a avut doi fii. Detaliile acestea, necunoscute decenii întregi, au fost descoperite în documentarul „În căutarea tatălui pierdut”, realizat de regizorul Ionuț Teianu și lansat în 2017 la Festivalul Internațional de Film Transilvania (TIFF).
Aforisme ale lui Constantin Brâncuși
Iubesc tot ceea ce se înalţă.
Arta nu este o evadare din realitate, ci o intrare în realitate, cea mai adevărată, poate, în singura realitate valabilă.
Simplitatea nu este un țel în artă, dar ajungi fără voie la ea, pe măsură ce te apropii de sensul real al lucrurilor.
Trebuie să încerci necontenit să urci foarte sus dacă vrei să poți să vezi foarte departe.
Sculpturile mele nu trebuie să fie respectate, ci iubite. Trebuie să-ți vină să te joci cu ele.
Când nu mai suntem copii, suntem ca şi morţi.
În artă ceea ce contează este bucuria. Nu e nevoie să înțelegi. Ești fericit că vezi? Ajunge.
Eu, cu noul meu, vin din ceva foarte vechi.
Nu doresc niciodată să fiu la modă. Ceea ce este la modă, ca moda trece. Piatra și bronzul – mai mult chiar decât pânza – se vor spre veșnicie. Iar dacă ești contestat astăzi, nu este nimic; când vei fi înțeles, vei rămâne.
Eu am făcut piatra să cânte.
(Din volumul „Așa grăit-a Brâncuși”, de Sorana Georgescu-Gorjan, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 2012)