- Cartea sfântă, numită Biblia, este în general considerată a fi originală, inspirată de Dumnezeu, plină de învațăminte și chiar exemplară.
- De fapt, a existat o vreme când biblioteci legendare au fost incendiate pe motiv ca Biblia ar fi fost singura carte care conține adevărul sacru.
- Adevărul este că scrierile sacre sunt un plagiat al unor texte mai vechi, pe care creștinii înșiși le-ar numi culte barbare.
Cartea sfântă, numită Biblia, este în general considerată a fi originală, inspirată de Dumnezeu, plină de învațăminte și chiar exemplară. De fapt, a existat o vreme când biblioteci legendare au fost incendiate pe motiv ca Biblia ar fi fost singura carte care conține adevărul sacru.
Poate că vă numărați printre cei care reprezintă aproximativ 30% din populația creștină a lumii, lucru care nu e nici demn de lauda și nici demn de dispreț (pur și simplu trebuie respectat), motiv pentru care umanintatea știe că sursa cunoașterii creștine este așa-numita Biblie.
Adevărul este că scrierile sacre sunt un plagiat al unor texte mai vechi, pe care creștinii înșiși le-ar numi acum culte barbare. Această accepțiune a fost prezentată ca realitate de către diferiți cercetători și a fost răspândită în anumite cărți ale scriitorilor sceptici din SUA, precum și de documentare ca Zeitgeist. Haideți să o luăm pas cu pas:
Geneza biblică are, în anumite aspecte, asemănări importante cu unele scrieri sumeriene, babiloniene și egiptene, mai ales în ceea ce privește momentul creației divine.
Potopul lui Noe, de exemplu, este preluat în esență din poemul lui Ghilgameș sau din binecunoscutul Ciclul lui Ziusudra. De asemenea, găsim o asemănare deosebită între personajul lui Moise și Sargon din Akkad, datorită modului în care acesta a fost salvat din ape (o legendă aproape universală, întâlnită la Romulus și Remus, Perseu etc.).
O altă coincidență remarcabilă este legământul de alianță dintre Dumnezeu și Moise, care este un fel de „imitație” a tratatelor de vasalitate hitite și a altor tratate antice. Aceste obiceiuri din trecut și textele legendare sunt anterioare scrierilor biblice și este aproape un fapt demonstrat că Biblia a împrumutat foarte mult din aceste legende.
Vechiul Testament
Vechiul Testament sau Tanakh a fost scris între anii 950 d.Hr. și 300 d.Hr. și a fost un plagiat de povești și legi din alte culturi. În ciuda acestui fapt, atât creștinismul, cât și iudaismul consideră că relatările sale sunt reale (sau alegorii, în funcție de secta creștină) și confirmă existența zeului evreiesc care stă la baza Noului Testament.
Deși, teoretic, este același zeu din Noul Testament, acesta are aspecte foarte diferite și un caracter total contrar idealurilor creștinismului. Acest lucru este o dovadă că Vechiul Testament este o colecție de texte scrise de evrei pentru evrei.
În Vechiul Testament se pot vedea anacronisme, contradicții, relatări și precepte contrare celor scrise în Noul Testament. Dar contradicții pot fi observate și în Noul Testament. Dacă zeul literar ar fi fost real, ar fi ținut cont de acest lucru atunci când a dictat legi pe care apoi le-a criticat în Noul Testament.
Poporul evreu era un popor nomad, iar conducătorii săi (patriarhi, păstori și, în același timp, lideri politico-religioși) doreau să dea un sentiment de unitate clanurilor sau triburilor lor. În aceste cărți se poate confirma că diferențele și contradicțiile erau o cauză a faptului că au fost scrise de autori diferiți, în momente diferite, fiecare având o idee despre ce era zeul evreu.
Diferențele pot fi găsite și pentru că, la un moment dat, cineva (Ezra) a compus Pentateuhul combinând textele diferitelor religii (Yahweh/Jehova și El/Elohim) și creând astfel un singur zeu și o singură religie monoteistă (cea iudaică).
Și atunci a început pactul cultural (pactul de închinare la un singur zeu). Pentru a face acest lucru, ei condamnau pe oricine nu se închina sau nu se supunea zeului lor cu pedepse precum lapidarea sau alungarea. În Tanakh putem vedea, de asemenea, legi iudaice care mai târziu vor fi interzise sau considerate impure în Noul Testament.
Vechiul Testament a fost scris de preoți și lideri politico-religioși evrei, iar Noul Testament de autori anonimi, nemulțumiți de statul evreu de la acea vreme și de corupția noilor lor lideri politico-religioși, fariseii, care controlau poporul evreu după distrugerea templului (76 – 67 d.Hr.). De asemenea, a fost alcătuită din cărți, în special de autori romani.
Noul Testament
Noul Testament a fost scris între anii 75 și 250 d.Hr. și a fost structurat ulterior de Imperiul Roman (Constantin I), care l-a legalizat prin Edictul de la Milano – 313 d.Hr. și a adoptat creștinismul ca religie oficială (Theodosius I – 380 d.Hr.).
Imperiul Roman a eliminat mai mult de 240 de evanghelii, lăsând doar primele 4, și a adăugat la Noul Testament o compoziție antisemită pentru a declara această nouă religie ca fiind religia „oficială”, iar religia evreilor (Tanakh – Vechiul Testament) ca fiind cauza tuturor relelor, în ciuda faptului că era total inconsecventă cu ideea de a avea același Dumnezeu în ambele testamente.
Imperiul Roman a compus Noul Testament pentru a-și unifica și convinge populația, în mare parte creștină, și pentru a continua astfel să-și mențină puterea politico-religioasă.
Realitatea este că Noul Testament (deși era mai degrabă Imperiul Roman) a vrut să pună capăt iudaismului, dictând norme diferite și contrare celor deținute de iudaism, menținând astfel monopolul religios al noii ideologii romane monocentriste. Condamnând la „pedeapsa veșnică” pe oricine nu respecta noile reguli și folosea majoritatea celor vechi (era clar că noua religie care, teoretic, propovăduia iubirea și pacea nu putea să desconsidere bazele și zeul din Vechiul Testament).
Biblia, o culegere de texte antice și legende
Scrierile zoroastriene
Scrierile zoroastriene, cu zece secole înainte de crearea Bibliei, vorbeau despre cum Hormuz a creat lumea și primele două ființe umane în șase zile și s-a odihnit în a șaptea. Numele acestor două ființe umane erau Adama și Evah.
Epopeea lui Ghilgameș
Epopeea lui Ghilgameș vorbește despre cum omul este creat din Pământ, cum locuiește într-un paradis și cum este dat unei femei care îl va hrăni cu o hrană pentru care va fi obligat să părăsească paradisul, iar acest lucru se întâmpla cu 1600 de ani înainte de crearea primei Biblii.
Potopul lui Noe
Un om este avertizat de către un zeu despre un potop iminent și este instruit să construiască o barcă mare pentru a supraviețui. Dimensiunile bărcii sunt de 120 de coți, iar materialele de construcție sunt lemn, smoală și stuf.
După potop, barca ajunge în vârful unui munte, unde omul trimite mai multe păsări pentru a găsi pământ uscat. În cele din urmă, toți oamenii și animalele sunt eliberati în urma unui sacrificiu adus zeului care i-a salvat. Acum, deși aceste detalii par a fi luate direct din cartea Genezei, aceleași informații le veți găsi în povestea lui Utnapishtim, care se găsește în Epopeea lui Ghilgameș, cu 16 secole înainte de Biblie.
Cartea Proverbelor din Biblie și Instrucțiunea egipteană a lui Amenemope
Există o serie de asemănări izbitoare între cartea Proverbelor din Biblie și Instrucțiunea egipteană a lui Amenemope. În ciuda tuturor textelor supraviețuitoare ale Instrucțiunii lui Amenemope, acestea sunt datate ulterior Bibliei și se crede că lucrarea a fost compusă în timpul celei de-a 12-a dinastii. Au existat multe dezbateri pe această temă, dar cercetătorii moderni sunt de acord că există suficiente dovezi convingătoare pentru a susține originalitatea Instrucțiunii lui Amenemope.
Cele Zece Porunci
În Biblie, cele Zece Porunci au fost date lui Moise pe Muntele Sinai și au fost scrise pe table de piatră, aparent de mâna lui Dumnezeu însuși. Se credea că acest lucru a avut loc în jurul anului 1490 î.Hr. Cu toate acestea, atunci când examinăm capitolul 125 din Cartea egipteană a morților (circa 2600 î.Hr.), se pare că ar fi putut fi inspirat. Cartea egipteană a morților citează cele zece porunci cu 3000 de ani înainte de prima Biblie.
Gathas de Zarathustra Yasna și cartea lui Isaia din Vechiul Testament
Există o corelație interesantă între Gathas de Zarathustra Yasna (textele sacre ale zoroastrienilor) și capitolul creației și cartea lui Isaia din Vechiul Testament. Acest lucru poate fi atribuit în mare parte influenței pe care mesopotamienii au imprimat-o asupra israeliților în perioada în care israeliții au trăit în Babilon. Interesant este că în cartea Yasna se pun întrebări la care se răspunde direct în cartea Isaia. Există o mulțime de exemple de influențe zoroastriene, dar acesta este foarte convingător.
Îngeri și demoni
Ideea de „îngeri” și „demoni” nu este inițial biblică; trebuie spus că au existat o serie de moduri în care iudaismul și creștinismul au fost influențate de zoroastrism. Unul dintre exemplele principale este existența, structura și ierarhia îngerilor și demonilor.
Potrivit cercetătorilor, zoroastrienii au fost primii care au crezut în îngeri, în ideea de Satana și în lupta continuă dintre forțele binelui și cele ale răului. Este interesant faptul că arta zoroastriană îl înfățișează pe profetul Zarathustra (Zoroastru) înconjurat de același halou de lumină în care sunt adesea reprezentate figurile creștine.
Existența unui paradis pentru cei buni și a unui iad pentru cei răi
Existența unui paradis pentru cei buni și a unui iad pentru cei răi datează cu mult înainte de apariția Bibliei, textele mithraice persane vorbind despre aceasta cu sute de ani mai devreme.
Noul Testament menționează în Matei existența unei trinități formate din Tatăl + Fiul + Sfântul duh, dar ceea ce puțini știu este că textele egiptene (Amon + Ra + Ptah) și sumeriene (Ishtar + Baal + Tammuz) vorbeau deja de această trinitate cu mii de ani înainte.
Mesia
Ideea de „Mesia” sau Mântuitorul, o ființă jumătate zeu, jumătate om, jumătate divin, care a venit în lume pentru a salva omenirea, este prezentă în primele religii ale istoriei, Noul Testament este o compilație de mituri ale unor avataruri precum: Hermes (200 de ani înainte de î.Hr.) , Dionysus (500 de ani înainte de Hristos), Buddha (563 de ani î.Hr.), Krishna (900 î.Hr.), Horus (3.000 î.Hr.), Mithras (600 î.Hr.), Heracle (800 î.Hr.), Tammuz (400 de ani î.Hr.) și Adonis (200 î.Hr.).