Game of Thrones își datorează succesul punerii la lucru a unui Adevăr: Cea mai mare producătoare de tensiuni polițiste e firea omului

• Ion Cristoiu: Am abandonat House of Cards pentru Game of Thrones. Deosebirea de interes – cel puțin din partea mea – e uriașă.
• „Urzeala tronurilor” răspunde cerințelor moderne cu personaje vii și o intrigă genială, plasată într-un cadru mitic, oferind o experiență imprevizibilă.
• Ion Cristoiu: Episoade din Urzeala tronurilor nimeream deseori pe HBO, când rătăceam cu telecomanda prin canalele de filme în speranța că voi nimeri și altceva decît reluări și iar reluări ale acelorași tochituri cinematografice.

Am abandonat House of Cards pentru Game of Thrones. Deosebirea de interes – cel puțin din partea mea – e uriașă. Serialul despre ticăloșia americană l-am văzut pînă la jumătatea sezonului 2 cu eforturi ieșite din comun. Mă țineau să-l văd încăpățînarea de a nu abandona și proiectul ăsta și iluzia unei documentări în culisele nedate la spălat ale politicii americane la cel mai înalt nivel. Așa cum am mai scris, lipsa mea de entuziasm față de House of cards își avea explicația în personalitatea personajului principal, prea negativ, ca să spun și eu ca proletcultiștii, pentru a mă putea atașa de el telenovelistic și în sărăcia pshilogică a celorlalte personaje. Dacă Zoe Barnes mai era cît de cît acceptabilă, mobilurile ei păstrîndu-se în ambiguitatea dată de misterele sufletești, Lucas, amantul trist și lamentabil, e fără nici un rost în acțiunile sale. De neînțeles e și Rachel, prostituata folosită de Doug pentru cîteva afaceri murdare. Urzeala tronurilor , cum a fost tradus în România Game of Trhones, e altceva. Și cea mai bună dovadă e dată de faptul că azi noapte, pe la unu, în afara programului de sport de cameră, am dat din picioare la bicicleta medicală vreo jumătate de oră interesat de serial. Aveam deja acasă, cumpărate toate volumele din Urzeala tronurilor. Chiar cumpărarea lor a fost o aventură. Ori de cîte ori mă duc la Mediagalaxy dau o raită și prin sectorul cu DVD-uri. Am luat la un moment dat pe rupte, astfel că s-au strîns deja nevizionate, din cauza serialelor, peste 100 de bucăți, gospodărește rînduite în poșete speciale. La acest departament lucrează un tînăr care mă știe de la televizor. Spre deosebire de mulți lucrători din comerțul capitalist, se pricepe la ceea ce vinde, la filme adică. Știind ce mă interesează, el e cel care mă îndrumă dacă să cumpăr sau nu un DVD nou-nouț și prin asta scump al dracului. Țin minte că ori de cîte ori treceam pe acolo mă interesam cînd aduc din nou pe rafturi sezonul unu al serialului Rome, și de fiecare dată tînărul îmi semnala că-l găsesc pe Netflix. Nu cred să fi fost trecere pe acolo pe întinderea căreia să nu-mi sară în ochi faimosul Urzeala tronurilor. Față de operele intens publicitate am din start o reținere, presupunînd și nu chiar greșit că succesul lor comercial se datorează și modei, cum s-a petrecut cu nefericitul Coehlo, despre care orice chiloțăreasă din bordelul de Instanbul care e showbizzul românesc jura că l-a citit și că moare după el. La fel și cu Urzeala tronurilor. Să-l cumpăr? îl întrebam pe tînăr. Cînd acesta mă încuraja, zicîndu-mi că merită, îi răspundeam, descumpănit de volumele strînse în legătura unei cutii: Păi cînd dracu să-l văd? Mi-ar trebui o întreagă viață să-l dau gata.

Episoade din Urzeala tronurilor nimeream deseori pe HBO, cînd rătăceam cu telecomanda prin canalele de filme în speranța că voi nimeri și altceva decît reluări și iar reluări ale acelorași tochituri cinematografice. Mare lucru nu-mi spuneau secvențele văzute. Nu știam acțiunea, personajele, și prin urmare pentru mine cele văzute erau umbre pe pînza vremii. Am văzut chiar un episod întreg, cel al apărării Zidului de asaltul Umblătorilor albi. De abia acum cînd mă îndrept spre Iarna mitică, pricep despre ce-i vorba. Pînă la urmă, într-o zi, cum n-aveam ce să cumpăr de la Mediagalaxy, am luat volumele cu toate episoadele. Ajuns acasă le-am înmormîntat în bibliotecă încredințat că acolo vor rămîne, mai ales că soția mă descuraja de fiecare dată, zicînd că în astfel de născociri despre trecut femeile epocilor sălbatice sînt prea coafate și fardate că să credem o iotă din ce ni se arată.

Ce atuuri are Urzeala tronurilor?

1. Răspunde nevoii tot mai mari în lumea modernă de povești cinematografice. Deși psihologiile sînt realiste, descinse din Shakespeare prin patimile care le animă, fundalul e mitic. Din cînd în cînd se sugerează o lume amintind de Imperiul roman în etapa sa de decădere, prin invocarea Zidului dincolo de care se întinde necunoscutul, neliniștitor prin fantasmele ascunse în depărtările sale, necunoscutul lumii barbare.
2. Are din start personaje vii, puternic conturate din punctul de vedere al vieții. Faptele din prezent trimit la fapte din trecut, teribile, care luminează individualitățile. Fiecare personaj e o mașinărie de produs momente de destin. Important, deosebit de important, serialul nu se axează pe un singur personaj central, lesne de epuizat după un sezon, ci pe mai multe, astfel că motorul intrigii e uriaș.
3. Intriga luptei pentru putere e genială. Și în House of cards lupta pentru putere domina acțiunea. Numai că acolo, ea, lupta, atingea în rare momente cruzimea de Ev mediu timpuriu a celei din Urzeala tronurilor.

Dacă s-ar putea, aș da din picioare ore-n șir la biciclete medicală pentru a vedea Urzeala tronurilor.

Zic, aș da din picioare, pentru că, deși am și alte posibilități de a-l urmări și în chip nesportiv (HBO go, de exemplu), mă țin de relația bicicletă-video). Chiar dacă mă aflu la început, pot spune c-am dibuit secretul incredibilei audiențe a acestui serial într-o lume burdușită de seriale, care mai de care doritor de rating. Intriga de tip shakespearean, în bătălia pentru putere, complicată și imprevizibilă prin efectele în planul vieții individuale, se petrece pe un fundal de mister a cărui conștiință se relevă din cînd în cînd. Personajele sînt prinse în confruntarea pentru putere, de cele mai multe ori confruntare pentru supraviețuire, dar, din cînd în cînd, ele scapă cîte o vorbă despre Forțe, evenimente, pericole înfricoșătoare, pe cale de a veni, și a căror confruntare cere tării mult mai mari decît cele presupuse de urzeala tronurilor: Vine iarna, vine Războiul, dincolo de Zid sînt dușmani misterioși.

Prin Iarnă nu se înțelege un anotimp obișnuit, dintre cele frecventate de muritori în Istorie, ci o lungă perioadă, de mai mulți ani de frig și întuneric. Profitînd de iarna asta mitică, apar Umblătorii albi, ființe supranaturale, cu păianjeni cît cîinii. Cei care s-au născut vara, prin asta înțelegîndu-se un fel de intermediu de tip perioada interbelică, nu cred în existența Umblătorilor albi.Un alt mijloc de întreținere a tensiunii polițiste îl reprezintă referirea la trecut. Serialul începe de la un moment dat în scurgerea timpului. Pînă la momentul zero însă, toate personajele au fost implicate în fapte sîngeroase, în răsturnări de destin, care le explică felul de a fi din prezent.

Urmărirea a două episoade îmi confirmă ipoteza de la început: Scenariștii au reușit performanța de a creiona personaje puternice din multe personaje condamnate în alte seriale să fie secundare. Complexitatea abisală a atîtor personaje dă imprevizibilitatea uriașă a întîmplărilor. Orice se poate petrece cîtă vreme fiecare personaj, chiar și cel aparent secundare e dominat de patimi shakespearene, de tării de caracter, de ambiții, de cinisme. Game of Thones își datorează succesul punerii la lucru a unui Adevăr. Cea mai mare producătoare de tensiuni polițiste e firea omului.