Ieșirea creștinismului din catacombe. Activitatea Sfinţilor Mari Împăraţi şi întocmai cu Apostolii Constantin şi mama sa, Elena

• Sfântul Constantin cel Mare este primul împărat roman creștin. Prin Edictul de la Milan (din anul 313) el a asigurat libertatea creştinismului în Imperiu
• Grație Sfântului Constantin s-a generalizat, ca zi de odihnă în Imperiu, Duminica, sărbătoarea săptămânală a creştinilor
• Sfânta Elena este cunoscută şi venerată pentru descoperirea Sfintei Cruci de pe dealul Golgotei, precum şi pentru ridicarea a numeroase biserici în Țara Sfântă, în Cipru şi în Occident

Sfântul Constantin cel Mare este primul împărat roman creștin. Pentru sprijinul deosebit dat creştinismului, după o lungă perioadă de persecuţii, Biserica îl cinsteşte în chip deosebit pe Sfântul Împăratul Constantin și pe sfânta sa mamă, Elena, numindu-l „întocmai cu Apostolii”.

„Prin acest semn vei învinge”. Împăratului Constantin i se arată semnul Crucii pe cer

Sfântul Constantin, care a primit la naștere numele Flavius Valerius Constantinus, a fost cel dintâi fiu al împăratului Constantius Chlorus și al Elenei și a fost proclamat august în anul 306.

În anul 312, la Pons Milvius (Podul Vulturului), lângă Roma, Împăratul Constantin s-a luptat cu Maxenţiu, renumit pentru excesele sale, care în anul 306 se autoproclamase împărat.

Istoricii Eusebiu de Cezareea şi Lactanţiu, contemporani ai viitorului împărat, spun că în ajunul luptei cu Maxentiu, după ce s-a rugat lui Dumnezeu să-l ajute să biruiască, Constantin a văzut pe cer ziua, în amiaza mare, o cruce luminoasă deasupra soarelui, pe care scria cu litere alcătuite din stele: In hoc signo vinces = Prin acest semn vei învinge (Lactanţiu, Despre moartea persecutorilor, Ed. Polirom, 2011 și Eusebiu, „Viaţa lui Constantin cel Mare”, în col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 14, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1991).

Potrivit mărturiei lui Eusebiu, semnul de pe cer l-a descumpănit pe Constantin, care nu reușea să îi înțeleagă sensul, mai ales că Crucea era şi un element de tortură a celor răstigniţi. Dar noaptea i s-a arătat Hristos Însuşi, în vis, cu semnul crucii, pe care-l văzuse ziua pe cer, cerându-i să-l pună pe steagurile soldaţilor, spre a-i servi drept semn protector în lupte.

L-a biruit pe Maxenţiu şi a intrat triumfal în Roma unde, spune Eusebiu, „a înălţat chiar în inima oraşului un monument triumfal…”, Arcul de triumf, situat între Colosseum și Colina Palatină.

Faptul că apariţia minunată a Sfintei Cruci a fost un eveniment real este confirmat de inscripția de pe Arcul său de triumf, păstrat până astăzi, în care împăratul Constantin afirmă că a câstigat victoria asupra lui Maxenţiu: „instinctu divinitatis” = „prin inspiraţie divină”. Iar în mâna sa, în propria statuie, a poruncit să se aşeze o lance lungă în chipul crucii și pe soclu să se sape, în limba latină, inscripţia: „Prin acest semn mântuitor … am izbăvit eu oraşul vostru de sub jugul tiranului, redându-vă libertatea; şi izbăvindu-vă, am redat atât senatului cât şi poporului roman însemnătatea şi strălucirea de odinioară”.

Semnificativ este în acest sens și faptul că, a doua zi după câştigarea bătăliei, împăratul Constantin cel Mare a renunţat să urce pe colina Capitoliului, cu prilejul intrării sale triumfale în Roma. Conform tradiţiei, pe Capitoliu ar fi trebuit să aducă jertfe în templul lui Jupiter, în cinstea victoriei.

Începând de la momentul luptei cu Maxenţiu, relația împăratului cu credința creștină va deveni din ce în ce mai apropiată, culminând cu botezul său în luna mai a anului 337.

Edictul de la Mediolanum. Împăratul Constantin scoate creștinismul din catacombe

La câteva luni de la victoria asupra lui Maxentiu, Constantin, împreună cu Liciniu, devenit prin căsătoria cu una dintre surorile sale, cumnatul său, publică în anul 313 edictul de la Mediolanum (Milano), prin care se acordă libertate religioasă deplină creştinismului, care devine religio licita = religie permisă în Imperiu.

Edictul de la Mediolanum a acordat libertate tuturor religiilor din Imperiul Roman, inclusiv celei creştine, decizând şi restituirea lăcașurilor de cult şi a bunurilor confiscate Bisericii în secolele anterioare.

Până în anul 313, începând cu împăratul Traian (98-117) și până la Diocleţian (284/285-305), creştinii au fost persecutaţi în mod barbar de împăraţii păgâni, fiind nevoiţi de multe ori să se ascundă sub pământ, în catacombe, pentru a se putea ruga. Uneori erau descoperiţi şi acolo, iar persecutorii astupau gurile de intrare cu nisip, creştinii murind asfixiaţi. Alteori erau arşi de vii prin incendierea bisericuţelor în care participau la Sfânta Liturghie.

Persecutorii foloseau chinuri diabolice pentru a-i înspăimânta: erau unşi cu smoală, puşi pe stâlpi, li se dădea foc, arzând ca nişte torţe, spre a lumina calea pe unde aveau să treacă puternicii zilei; alteori creştinii erau îmbrăcaţi, în bătaie de joc, cu piei de oaie şi azvârliţi în arene unde se dădea drumul fiarelor spre a-i sfâşia, scrie Pr. prof. Vasile Gordon.

Din timpul persecuţiilor a luat naştere cultul Sfinţilor şi al moaştelor, al trupurilor pline de sfinţenia lui Hristos. Prima mărturie despre cultul moaştelor ne-o istoriseşte Eusebiu al Cezareei care spune: „trupurile Sfinţilor Apostoli au fost cinstite în chip deosebit de Biserică”.

Pe bună dreptate, când au primit libertate, când li s-a dat voie să-şi construiască biserici, creştinii au văzut în împăratul Constantin și în mama sa, Elena, adevărați părinți ai Bisericii.

Din tolerant faţă de toate religiile, Împăratul Constantin devine protector al creştinismului. A scutit Biserica de dări, drept de care nu se bucurau templele păgâne și i-a înapoiat tot ceea ce îi fusese confiscat de împărații anteriori, acordându-i și dreptul de a primi donații. I-a ajutat pe episcopi cu sume importante din tezaurul statului, pentru ridicarea de biserici și pentru întreținerea clerului.

El a dăruit Bisericii și dreptul de eliberare a sclavilor. A înlăturat din legile penale pedepsele potrivnice spiritului creştin, precum: răstignirea, zdrobirea picioarelor, stigmatizarea (arderea cu fierul roșu).

În timpul împăratului Constantin a fost îmbunătăţit tratamentul din închisori. S-au adus restricţii luptelor de gladiatori şi s-au trimis condamnaţii la mine, în loc de lupte. S-a modificat, în spirit creştin, legislaţia referitoare la căsătorie și la părinţii fără copii; s-a îngreunat divorţul; s-a pedepsit adulterul şi violul; s-a interzis aruncarea copiilor şi vinderea lor, prin ajutoare date părinţilor săraci. S-au luat măsuri de protecţie şi ajutor pentru săraci, orfani, văduve şi bolnavi, scrie dr. Stelian Gomboş.

După anul 317, Constantin a început să bată monede cu monogramul creștin.

Printr-o lege dată în anul din 321, Constantin cel Mare a generalizat duminica ca zi de repaus în Imperiu. Împăratul Constantin a adoptat legi care interziceau adulterul și avortul, abandonarea copiilor nou născuți, răpirea copiilor și vinderea copiilor din motive de sărăcie.

Unul dintre meritele deosebite ale Împăratului Constantin îl reprezintă convocarea Sinodului I Ecumenic de la Niceea din anul 325. Văzând tulburarea crescândă promovată de erezia lui Arie din Alexandria, împăratul a decis să îi convoace pe episcopii Imperiului într-un Sinod general (ecumenic) spre a defini împreună adevărurile de credință și a asigura unitatea creștinismului.

Sfântul Constantin alege o nouă capitală, care îi poartă numele

Voinţa lui Constantin cel Mare de a susţine creştinismul reiese şi din alegerea unei noi capitale a imperiului, pe ţărmurile Bosforului.

Roma nu mai era capitala unică a Imperiului roman, de la Diocletian, care o mutase la Nicomidia. Constantin s-a hotărât să părăsească definitiv Roma păgână şi să ridice un alt oraş de reşedinţă. Acesta a fost Bizanţul, pe Bosfor, care a primit numele de Constantinopol, adică „oraşul lui Constantin”, inaugurat la 11 mai 330. Constantin face din Bizanţ o capitală de Imperiu creştin.

Prin această mutare s-au pus temeliile Imperiului Roman de Răsărit care a durat până la 29 mai anul 1453, când Constantinopolul a fost cucerit de turci.

Constantin s-a botezat cu câteva zile înainte de Rusalii, în luna mai 337. El a murit curând după aceea, în Duminica Rusaliilor şi a fost îngropat în Biserica Sfinţii Apostoli din Constantinopol, ctitoria sa, care va deveni necropola împăraţilor bizantini.

Sfânta Împărăteasă Elena

Sărbătorită pe 21 mai împreună cu fiul său, Sfânta Elena, mama Împăratului Constantin, a fost una dintre persoanele marcante ale timpului său și un reper al vieții creștinilor.

E probabil ca Flavia Iulia Elena să se fi născut în oraşul Drepanum din Britania. Mai multe surse relatează că Drepanum a fost redenumit Helenopolis de către Constantin, fiul Elenei, pentru a-i păstra vie imaginea de-a lungul istoriei. În ceea ce priveşte anul naşterii sale, se pare că acesta ar fi fost 248/9, calculat conform relatării lui Eusebius (Vita Constantini, 3. 46), care declară anul morţii sale ca fiind 328/9 şi că ar fi trăit 80 de ani.

Sfânta Elena nu a avut origine aristocrată. Philostorgius (Historia Ecclesiastica, 2.16) o numeşte „o femeie de rând“. Constantius I Chlorus şi Elena se bănuieşte că s-au întâlnit în Drepanum în jurul anului 270, însă nu există surse sigure care să ateste acest fapt, scrie ZiarulLumina.

E posibil ca aceştia să nu fi avut o formă de convieţuire oficială, așa cum era în cazul celor proveniţi din clase sociale diferite, însă unii cronicari se referă la cuplu ca fiind soţ şi soţie. În 272/3 Elena a dat naştere fiului său Constantin în Naissus (orașul Niș din Serbia de azi). În 293, soţul ei, Constantius, devine Cezar şi din motive de stat, trebuie să se căsătorească cu Theodora, fiica Împăratului Maximilian Erculeo. Elena Flavia a fost alungată de la curte şi a trăit o perioadă în umbră, aproape de fiul său. Nu s-a recăsătorit niciodată.

Sfânta Elena rămâne absentă din izvoare până în 306, când trupele din York îl proclamă pe Constantin ca succesor al tatălui său şi rege al imperiului, şi probabil că din acest moment mama sa este rechemată la curte. După ce Constantin l-a înfrânt pe Maxenţius la Podul Milvian, Elena a venit să locuiască la Roma.

Evlavia Sfintei Elena a fost decisivă în atitudinea fiului său față de religia creștină. Faptul e atestat de Eusebiu în Vita Constantini (III, XLVII): „Sub influenţa ei, Constantin a devenit un slujitor atât de devotat lui Dumnezeu, încât ai fi crezut că a fost din copilărie un discipol al Mântuitorului“.

Elena a devenit o persoană foarte importantă la curtea imperială. În anul 306 Sfântul Constantin îi conferă mamei sale titlul de „Nobilissima Femina” (Doamna prea nobilă), iar în anul 325, îi acordă distincția de „Augusta”, ambele titluri apărând pe monedele vremii.

Istoricii o prezintă pe Sfânta Elena ca pe o împărăteasă foarte milostivă, „Cel mai mult îşi arăta dărnicia înaintea săracilor celor goi şi neajutoraţi: faţă de către unii, cu daruri de bani; altora împărţindu-le cu prisosinţă veşminte ca să-şi acopere trupul. Pe câte unii i-a scăpat din închisoare; a slobozit de prigoană pe mulţi asupriţi; în sfârşit, câte unora le-a trimis vorbă să se întoarcă din surghiun… Merita cu adevărat să vezi cum umbla femeia aceasta extraordinară, înveşmântată simplu şi modest, în mijlocul poporului înghesuit în jurul ei, vădindu-şi evlavia faţă de Dumnezeu prin tot soiul de fapte bine-plăcute Lui”, spune istoricul Eusebiu.

Aflarea Sfintei Cruci

Mai presus însă de binefacerile sale şi implicarea în problema săracilor, Sfânta Elena este recunoscută de creştini ca cea care a descoperit Sfânta Cruce.

Un eveniment memorabil din viaţa Sfintei Elena a fost călătoria sa în Palestina şi în alte provincii răsăritene. Împărăteasa călătorește în perioada 326-328 la Locurile Sfinte, unde dispune realizarea de săpături pe Golgota, pentru a afla Sfânta Cruce, pe care a fost răstignit Hristos.

Pe dealul Golgotei Împăratul Adrian ridicase un templu al Afroditei, pentru a masca locul pătimirilor lui Hristos, dar Sfânta a ordonat distrugerea statuii şi a îndepărtat pământul care acoperea mormântul Domnului Iisus şi cele trei cruci, una dintre ele fiind a lui Iisus şi celelalte două aparţinând tâlharilor care au fost răstigniţi cu El.

Pentru a afla care este crucea pe care Fiul lui Dumnezeu a fost răstignit, acestea au fost atinse de trupul unei persoane care murise de curând, iar în momentul atingerii de una dintre cruci, omul a înviat. Aceasta a fost dovada de netăgăduit că aceea este crucea lui Hristos.

Pe 14 septembrie 326, episcopul Macarie I al Ierusalimului a luat crucea și a înălțat-o în fața mulțimii, iar ziua de 14 septembrie a devenit în calendarul creștin sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci. O parte din cruce a fost trimisă la Constantinopol, ca binecuvântare, iar restul a rămas în Ierusalim, în biserica construită chiar de Sfânta Elena.

În iconografia ortodoxă, Sfinţii Împărați Constantin si Elena sunt înfățișați având între ei Sfânta Cruce, pentru că Sfântul Constantin a descoperit Crucea pe cer, iar Sfânta Elena a descoperit Crucea în pământ.

Mama Sfântului Constantin a ridicat o biserică pe locul răstignirii şi Învierii Domnului și alte 17 biserici în Bethleem, la peştera Naşterii Domnului, pe muntele Măslinilor, unde Mântuitorul s-a înălţat la ceruri, şi în alte locuri din Țara Sfântă. De asemenea, ctitorii ale sale se află și în Cipru şi în Occident.

Datorită demersului ei de a căuta Crucea Mântuitorului, Sfânta Elena este și ocrotitoarea arheologilor.

La scurt timp după călătoria sa în Orient, Elena a murit, în prezenţa fiului său Constantin, după cum relatează Eusebiu, în Vita Constantini. Întreruperea emiterii de monede cu Elena Augusta în primăvara anului 329 indică moartea sa la sfârşitul lui 328 sau începutul lui 329. A fost îngropată la Roma, în mausoleul de lângă biserica Sfinţilor Marcelin şi Petru de pe Via Labicana. Sarcofagul care conţine rămăşiţele sale se află acum depus în muzeul din Vatican.

Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena sunt foarte iubiţi de români, una dintre dovezi fiind marea răspândire a numelui lor, nume cu semnificaţii foarte frumoase. Constantin are la bază adjectivul „constans”, care înseamnă constant, ferm, statornic, iar numele mamei sale, Elena (în limba greacă Eleni) înseamnă torţă, făclie, strălucirea soarelui (Tatiana Petrache, Dicţionar enciclopedic al numelor de Botez, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1998).