În urmă cu 81 de ani, la ora 22

Pe cine interesează istoria unei țări care a devenit atât de spectaculos de repede irelevantă? Pe mine, un șoarece de bibliotecă.

Deschid Jurnalul generalului Constantin Sănătescu (Editura Humanitas, 1993, pag. 160-166), la ziua de 23 august 1944. Spicuiesc:

„Zi memorabilă, care va rămâne în istoria poporului român.

(…) La ora nouă am intrat în biroul meu destul de abătut. Aflu că Mareșalul (Ion Antonescu, n.m.) a venit de pe front și a convocat un consiliu de miniștri la Snagov, unde probabil va lua o ultimă hotărâre, de-ar fi hotărârea cea bună, adică cererea armistițiului și încheierea ostilităților… Dinu Brătianu îmi comunică prin telefon să trec imediat pe la el. La 9.30 am fost la el acasă unde-mi spune că a trimis pe George Brătianu la Antonescu (Mihai Antonescu, Viceprim-ministru, ministrul Afacerilor Străine, n.m.) pentru a se decide în favoarea armistițiului. Tot de la el aflu că și Maniu a trimis pe Mihalache, în același scop. Vorbind cu Dinu Brătianu asupra unui guvern politic în cazul demisiei Mareșalului, se arată intransigent, fiind de părere că numai un guvern de militari se poate alcătui în asemenea împrejurări. Prin urmare, cade dezideratul ce am propus mereu – să se facă un guvern politic.

(…) Mihai Antonescu îmi spune că la ora 15.30 (generalul Sănătescu era încă mareșal al Palatului; în câteva ore urma să devină premier, n.m.) va veni la Palat cu Mareșalul, spre a vedea pe Rege (foto).

(…). Dacă Antoneștii au cerut să vadă pe Rege înseamnă că au luat o hotărâre în urma consiliului de miniștri ținut (…). Am plecat la Palat spre a raporta Regelui că, în cazul că trebuie să facem un guvern, apoi îl vom face din generali întrucât oamenii politici nu sunt dispuși la riscuri. La ora 13 am luat masa cu Majestatea Sa Regele într/o atmosferă de mare îngrijorare (…).

Am intrat în salon: Regele, Mareșalul, Mihai Antonescu și cu mine (…). Voi căuta să redau cât mai fidel această întrevedere dintre Rege și Antonești, întrucât se vor găsi mulți care să denatureze adevărul.

Trebuie să spun de la început că nu ne gândisem să îi arestăm, întrucât eram convinși că vin să-și prezinte demisia, ipoteză ce o socoteam mai probabilă, întrucât a face ei armistițiul era o chestiune mai delicată, căci trebuiau luate măsuri contra germanilor.

După ce am luat loc în jurul mesei, Regele întreabă:

-Care este situația, domnule Mareșal?

-Disperată, Majestate. Frontul este străpuns și în Moldova și în Basarabia.

După obiceiul Mareșalului, în continuare începe tot el să atace, făcând răspunzător de acest dezastru armata care nu mai vrea să lupte, și aceasta din cauza agitației oamenilor politici, lăsând chiar să se înțeleagă că și Regele cu mine avem parte de vină, căci am stat de vorbă cu oamenii politici, pe care i-am încurajat în acțiunea lor. Regele are răbdare să-l lase să-și verse focul și, profitând de o pauză, pune întrebarea:

–Ce trebuie să facem? Nu credeți că este momentul a încheia armistițiul, fie dumneavoastră, fie un alt guvern?

Mareșalul răspunde categoric că nu trebuie să încheiem armistițiul (…).

Prea puțin timp s-a scurs de la ieșirea Regelui și a intrat în salon maiorul Dumitrescu Anton, din Batalionul de Gardă al Palatului, cu patru soldați, care a procedat la arestarea Antoneștilor. Mareșalul s-a îngălbenit și mi s-a adresat mie – cum putem să îi facem această ofensă? Nu i-am răspuns nimic întrucât eram și eu destul de emoționat (…). Era ora 17.

(…) Începea să se însereze. Cea mai deplină liniște. Nu se bănuia încă nimic din cele petrecute. Am alcătuit guvernul (…).

La ora 22, Majestatea Sa Regele a citit la radio Proclamația prin care se declara încetarea ostilităților și acceptarea armistițiului (…)”.