- Ion Cristoiu: Mai toate observaţiile lui Arghezi din 1929 sînt valabile şi azi, în postdecembrismul marcat de parlamentari sub nivelul de viziune ale rupătorului de bilete la intrarea în Circ. Se remarcă astfel posibilitatea ca orice neghiobie să devină lege.
- Ion Cristoiu: Formulînd astfel teza deosebirii dintre imagine şi realitate, Caragiale devine un analist al vremurilor de azi. Într-adevăr, şi azi există „o extravagantă deosebire” între „fiinţă şi mască”, între imagine şi realitate.
- Ion Cristoiu: Poate şi pentru că imaginea e subiect de trudă a unei armate de specialişti: consilieri ai politicianului, purtători de cuvînt, directori ai departamentelor de Comunicare şi mai nou, ceea ce se numesc politehnologii.
1. Continuînd să fie dezamăgit de guvernul Ţărănist, pe zi ce trece tot mai întors la năravurile Guvernării liberale, de înţeles, deoarece Ţărăniştii tot români erau, Tudor Arghezi se ocupă în tableta Sufletul deficitar, Bilete de papagal, 5 iunie 1929, de valul de legiferări stîrnit de noua Putere. Lui Arghezi asta îi dă prilejul de a face literatură despre un fenomen tipic puterilor succesive de la noi – Excesul de reglementări prin lege a tot ce mişcă în hotarele teritoriului naţional:
Advertisment
„Dulapul cu legi noi, desfiinţînd sau amplificînd legile vechi, este adus în ziua schimbării guvernului, cu căruţa, la Prezidenţie. Viitorul ministru e obsedat de legi: ce lege mai trebuie făcută şi ce mai trebuieşte legiferat? Un stat are păduri: se legiferează pădurile. Are ape: apele. Are petrol: petrolul. Are căi ferate: căile ferate. Are sau nu are drumuri: se legiferează drumurile.
Toate materialele se inventariază şi intră în cîte o lege specială. În sfîrşit, atentatul la munca oamenilor şi la libertatea cetăţenească: impozitele, dările cu mai multe rubrici şi etaje, ca să pară mai mici şi să se însumeze mai mari.”
Recomandări
Mai toate observaţiile lui Arghezi din 1929 sînt valabile şi azi, în postdecembrismul marcat de parlamentari sub nivelul de viziune ale rupătorului de bilete la intrarea în Circ. Se remarcă astfel posibilitatea ca orice neghiobie să devină lege:
„Ceea ce-i cu totul admirabil pe tărîmul legilor, este că şi cugetarea celui mai determinat idiot poate deveni lege, numai prin votul majorităţii, care joacă rolul fenomenelor din geologie, pietrificînd şi cristalizînd şi găinaţul. Elucubraţia imbecilului capătă publicitate şi se bucură de prestigiul întocmit administrativ, cu jandarmeria, al obiectelor sacre. Să nu ocărăşti legea, căci ocărăşti principiul, te împotriveşti lui Dumnezeu, de la care emană totul şi idiotul.”
Despre abundenţa legilor în posdecembrism s-a mai scris. Tableta lui Arghezi ne semnalează în 1929 un fenomen de după 1990. Autorităţile nu se preocupă de aplicarea legilor, ci de emiterea de legi:
„Guvernanţii noştri au uitat altceva, mai important ca legile. Au uitat să capete o autoritate care să-i facă ascultaţi şi să le facă legile posibile.”
2. În anii Proletcultismului românesc, de rescriere a operei în interesul prezentului nu sînt scutiţi nici clasicii literaturii universale. Sub semnul împlinirii a 150 de ani de la naşterea lui Victor Hugo, moment sărbătorit prin decizie oficială, Scînteia din 26 februarie 1952 publică articolul lui Mihai Beniuc Un mare poet al păciii şi literaturii.
Un roman precum Notre Dame de Paris apare autorului ca precursor al realismului socialist:
„În «Notre Dame de Paris» (1831), a cărui acţiune se petrece în timpul evului mediu, Hugo îşi exprimă simpatia sa înflăcărată pentru oamenii din popor, oprimaţi şi striviţi sub povara rînduielilor claselor asupritoare. Pe măsură ce dezvoltarea capitalismului adîncea mizeria masselor populare, Hugo este tot mai mult frămîntat de problema pauperizării masselor, a şomajului, a exploatării muncii femeilor şi copiilor, a prostituţiei. De pe poziţiile unui înalt umanism, Hugo a formulat în romanele sale un protest patetic şi răscolitor împotriva tuturor racilelor capitalismului.”
3. Caragiale despre România începutului de veac XX în legendarul eseu „Din primăvară pînă-n toamnă”:
„În adevăr, poate că nici într-un stat din Europa cel puţin, nu exista atîta, extravaganţă deosebire între realitate şi aparenţă, între fiinţă şi mască“.
Teza e folosită de Caragiale pentru a explica un fapt – uimirea stîrnită în Europa de Răscoala de la 1907. Statul român trecea peste hotare drept un „stat de ordine par excellence”. Mai ales că în 1906 s-a sărbătorit, printr-o expoziţie jubiliară, patruzeci de ani de domnie a lui Carol I. Justificabilă astfel tresărirea continentală în faţa prăpădului ivit şi crescut parcă din neant.
Gazetarul politic vrea să spună că aparenţa era înşelătoare, o biată mască. Formulînd astfel teza deosebirii dintre imagine şi realitate, Caragiale devine un analist al vremurilor de azi.
Într-adevăr, şi azi există „o extravagantă deosebire” între „fiinţă şi mască”, între imagine şi realitate.
Poate şi pentru că imaginea e subiect de trudă a unei armate de specialişti: consilieri ai politicianului, purtători de cuvînt, directori ai departamentelor de Comunicare şi mai nou, ceea ce se numesc politehnologii.
NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro
Partenerii noștri