Ion Cristoiu: Simbolul ultimei rezistențe naționale împotriva aservirii noastre intereselor rusești

Comentariile publicate de mine în cei 35 de ani de postdecembrism rezistă și prin punerea la lucru a ideilor generale în abordarea unor fapte și evenimente ale prezentului.

Iată cum am comentat în Evenimentul zilei din 5 noiembrie 1993 un moment petrecut în Camera Deputaților.

Cinstirea memoriei lui Nicolae Rădescu

Ieri dimineață, de la tribuna Adunării Deputaților, parlamentarul PAC Șerban Rădulescu-Zoner a cerut Biroului Permanent al Camerei să întreprindă demersuri la Ministerul Afacerilor Externe și la Ministerul Apărării Naționale pentru aducerea în țară a rămășițelor pămîntești ale generalului Nicolae Rădescu și reînhumarea lor cu onorurile cuvenite.

După decembrie 1989, în cadrul procesului mai larg de redescoperire a adevăratului trecut românesc, schilodit timp de decenii de propaganda comunistă, s-au evidențiat multe inițiative de cinstire a unor personalități ținute pînă acum la index. Dintre toate acestea, cea a lui Șerban Rădulescu-Zoner mi se pare de o importanță tulburătoare. În istoria modernă a României, Nicolae Rădescu e mai mult decît o personalitate istorică. E simbolul ultimei rezistențe naționale împotriva aservirii României intereselor rusești prin coloana a V-a a Moscovei, care a fost comunismul imediat postbelic. Ajuns la 7 decembrie 1944 prim-ministru al României, după demisia lui Sănătescu, Nicolae Rădescu s-a opus cu înverșunare ascensiunii comunismului. În planurile lui Stalin, coaliției democratice instalate la cîrma țării după actul de la 23 august 1944 trebuia să-i ia locul un guvern procomunist. Urmînd fidel consemnele primite de la Moscova, la sfîrșitul lui 1944 și începutul lui 1945, comuniștii trec la contraatac. Sub pretextul curățirii țării de colaboraționiștii fasciști, ei și-au îndreptat focurile politice și propagandistice împotriva reprezentanților PNȚ și PNL. Intuindu-le obiectivul, care nu era altul decît cucerirea puterii și crearea condițiilor pentru vasalizarea României de către Rusia, generalul Nicolae Rădescu s-a străduit din răsputeri să-i contracareze. În condițiile pactului Churchill – Stalin din octombrie 1944, de împărțire a sferelor de influență în Balcani, misiunea primului-ministru Nicolae Rădescu era infernală. Prezentă în România ca armată de ocupație, Armata Roșie folosea pretextul războiului împotriva lui Hitler pentru a-i sprijini pe comuniști, pentru a-i impune în posturile cheie ale statului. Într-un efort disperat de a face față situației, primul ministru convoacă la Scala, pentru 11 februarie 1945, o adunare menită a avertiza poporul român asupra primejdiei de moarte care-l pîndea. Cum comuniștii ocupă peste noapte Scala, manifestarea e ținută la ARO (cinematograful Patria de azi).

Într-un discurs fulminant, Nicolae Rădescu denunță acțiunea comuniștilor ca vătămătoare țării, îi arată drept simpli pioni ai planurilor Moscovei. Știind pe cine au în spate, comuniștii nu se lasă intimidați. Din acest moment, tulburările se țin lanț. Ele culminează cu demonstrația din 24 februarie 1945, din Piața Palatului. În cadrul acestei manifestații se pune în mișcare scenariul comunist. În piață, sunt trase focuri de armă care fac mai multe victime. Comuniștii îl acuză pe Rădescu de a fi tras în popor. Zadarnic încearcă
primul-ministru să demonstreze că gloanțele găsite în timpul autopsierii cadavrelor erau de un calibru diferit de cel utilizat de trupele sale. Cu toate demonstrațiile lor, comuniștii n-ar fi reușit, dacă n-ar fi intervenit hotărîtor Moscova. Sosit în țară pe 27 februarie, trimisul Moscovei, Andrei Vîșinski, cere Regelui plecarea lui Rădescu și instalarea unui guvern procomunist condus de Petru Groza. Între timp, unități ale Armatei Roșii ocupă Cartierul general al armatei române și dezarmează trupele din capitală. Cu toate strădaniile sale, Regele nu obține nici un ajutor de la misiunile aliaților la București. Pe 28 februarie, Nicolae Rădescu își dă demisia și se refugiază la Misiunea Militară Britanică. În 1946, reușește să fugă din țară. Va muri departe de România, la New-York. La 6 martie 1945, la cîrma țării se instalează guvernul Petru Groza. Vasalizarea României poate începe.

Aducerea în țară a rămășițelor pămîntești ale lui Nicolae Rădescu și reînhumarea lor cu onoruri e nu numai o obligație democratică, dar și patriotică. Prin aceasta, românii ar dovedi că știu să cinstească pe cei care au pus înainte de toate independența și suveranitatea patriei. Ar fi pentru regimul Iliescu unul din semnele cele mai convingătoare ale voinței de rupere definitivă cu trecutul comunist.

Am fost tare curios să știu reacția parlamentarilor la o asemenea inițiativă istorică. Spre surprinderea mea, aleșii poporului au primit cu nepăsare propunerea avansată de deputatul PAC. Cu excepția deputatului PRM, Mircea Mușat, toți cei care au dat declarații presei pe această temă n-au manifestat nici cel mai mic entuziasm. Ba chiar s-au întrebat chiar de ce e nevoie să ne ocupăm de Nicolae Rădescu acum, cînd țara moare de foame. Lipsă de patriotism? Nu. Crasă incultură istorică! Iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac!

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro