„Lumea nemărginită”. Secretele celor mai mari deșerturi din lume

• Atkins a scris peste 400 de pagini fascinante despre deșerturi, de la unele bine cunoscute, cum ar fi Gobi, până la ineditul Aralkum, din Kazahstan.
• Cartea spune, evident, ce s-a întâmplat pentru ca marea să treacă de la 67.000 de kilometri pătrați la 17.000 de kilometri pătrați în 2004 (iar cifrele sunt din ce în ce mai mici).
• Eseurile de acest gen sunt și mici tratate de istorie. Atkins îl datează în jurul anului 1882, când geografii și climatologii ruși îl considerau „o greșeală a naturii” .

Autorul britanic William Atkins face un tur jurnalistic și istoric al unora dintre cele mai impresionante și spectaculoase deșerturi de pe planeta Pământ.

Dumnezeu a împărțit două sferturi din lume între fiii lui Adam, al treilea a fost dat lui Ahikh și Makhukh, iar a patra parte a lumii este cunoscută sub numele de Rub’a el-Jaly, al patrulea gol! Rub’a el-Jaly este deșertul care se află în Oman, la granița cu Yemen.

Și acesta este un proverb arab popular pe care jurnalistul britanic William Atkins îl evidențiază în „Lumea nemărginită” (editura Penguin Random House), o carte care se citește ca un roman, un eseu informativ și un jurnal de călătorie. Acel lucru hibrid la care anglo-saxonii se pricep atât de bine și pe care noi încă îl găsim dificil în aceste părți ale lumii (suntem prea academici).

Atkins a scris peste 400 de pagini fascinante despre deșerturi, de la unele bine cunoscute, cum ar fi Gobi, până la ineditul Aralkum, din Kazahstan. Și, făcând un joc de cuvinte oarecum simplist, nu este deloc uscat. Începe cu un citat din Cervantes, cu referire la aventurile, călătoriile și dorința lui Don Quijote de a explora alte lumi pentru a pătrunde în aceste locuri deosebit de solitare, în care aproape orice fel de viață plutește mereu ca ceva mistic.

Nu e de mirare că au fost locul pustnicilor, al anaconiților, al sfinților precum Sfântul Antonie, care mergea să se reculegă cu un toiag și atât ( în mijlocul deșertului care astăzi traversează Egiptul și Sudanul). Marele pustiu, se citește între paginile cărții, este un loc care solicită mult fizic, dar și interior. Deșertul ca mare viață monahală.

Cartea spune, evident, ce s-a întâmplat pentru ca marea să treacă de la 67.000 de kilometri pătrați la 17.000 de kilometri pătrați în 2004 (iar cifrele sunt din ce în ce mai mici). Eseurile de acest gen sunt și mici tratate de istorie. Atkins îl datează în jurul anului 1882, când geografii și climatologii ruși îl considerau „o greșeală a naturii” și un loc care ar putea fi mai bine folosit pentru irigarea terenului și pentru a cultiva grâu și bumbac, printre altele.

Și pentru că milioane de oameni trebuiau hrăniți, s-a făcut un transfer de la mare la bazine pentru irigații – Lenin a făcut acest lucru, dar și Hrușciov și Brejnev – dar a fost făcut atât de prost – prost drenat și prost gestionat – încât câmpurile de bumbac s-au transformat în mlaștini care nu au făcut să crească nimic în jurul lor. În 1968, după cum relatează jurnalistul în cuvintele unui inginer, „este clar pentru toată lumea că evaporarea Aralului este inevitabilă”.

În anii 2000, marea pierdea deja 80 de centimetri pe an. Între o groapă de gunoi și un cimitir, așa cum îl portretizează Atkins, care amintește, de altfel, că în această zonă a fost exilat poetul și pictorul ucrainean Taras Șevcenko, care a scris: „Din timpuri imemoriale/ deșertul s-a ascuns de oameni/ dar noi l-am găsit: / am ridicat cetăți/ și în curând vor fi și morminte” .

Politica și deșertul

În acest tip de carte, o profuzie de date politice și economice este banală, fără a fi obositoare sau exagerată. Doar atât cât să decoreze narațiunea și să o contextualizeze pe scurt.

Acesta se întâmplă când Atkins vorbește despre Oman, Regatul Unit, Yemen și despre ceea ce s-a întâmplat în anii 1960 în întreaga zonă cu petrol la mijloc, Frontul de Eliberare Dhofar, care dorea să transforme Omanul într-o republică comunistă independentă, la fel ca și Republica Democratică Populară a Yemenului de Sud, recent constituită, sponsorizată de chinezi și sovietici.

Per total, căldura aurului negru al regiunii – Omanul a trecut de la o producție de 88 de milioane de barili în 1967 la 120 de milioane în 1969, ceea ce nu era puțin lucru pentru britanici -, procesele de independență și exaltarea naționalismului, care, la rândul său, a fost îndoctrinat de Războiul de Șase Zile care a izbucnit în 1967 între Israel și palestinieni. Și cu China și URSS pe orbită. Aproape nimic. S-a terminat prost pentru afaceri ca de obicei.

În 1975, spune Atkins, deși țara era independentă, britanicii au decis să oprească Frontul de Eliberare, iar mulți dintre luptătorii săi au sfârșit prin a se întoarce în deșertul din care veniseră. În ceea ce privește petrolul, americanii au găsit și ei petrol în zona Dhofar, dar acesta a început să scadă rapid și, după ce și-au dat seama că era prea greu pentru exploatarea comercială, au plecat. Cu toate acestea, există încă persoane care continuă să caute în deșert.