O nouă afacere: Unirea

Din Arghezi. Rupte din publicistica lui Tudor Arghezi, sub semnul ironiei duioase:

„Asupra domnului Radu D. Rosetti, întrucît scriitor, au apărut în «Viața românească» niște păreri care nu exprimau o admirație prea mare. Ca orice scriitor contestat, și îndoielnic de el însuși în ce privește propriul său geniu, poetul s-a simțit jignit. Cîteodată criticii nu-i lipsește, pe cîte se vede, îndrăzneala. Înjunghie unele reputații. Uneori, ca pentru bulbucile unui balon, e de ajuns un vîrf de ac.

Obișnuit cu florile și cu dafinul, domnul Rosetti a fost uimit să se vadă într-o bună zi încununat cu salată.” (Tudor Arghezi, Procesul Rosetti-Stere în Seara, 6 aprilie 1913)

„Domnul Rosetti nu se poate resemna, tăgăduie timpul, se revoltă, după cum s-ar revolta vacsul, scos din uz, împotriva cremei de ghete adoptată azi, dacă vacsul ar avea inimă și păr ca poeții.” (Tudor Arghezi, Procesul Rosetti-Stere în Seara, 6 aprilie 1913)

*

De pe vremuri.

„Unirea Principatelor ni se prezintă azi ca o nesfîrșită succesiune de hore, întrerupte doar de scena cu bolovanul, regizată de moș Ion Roată. Perioada de după Revoluție a preluat toate clișeele aniversărilor din vremea lui Ceaușescu. Au fost scoase, totuși, referirile la legătura indisolubilă dintre Unire și familia dictatorului. Au fost puse în loc, cum era și de așteptat, soboarele de preoți, înverșunate să blagoslovească tot ce întîlnesc în cale. Anul acesta însă, aniversarea Unirii n-a mai luat înfățișarea unei serbări școlare la nivel republican. N-au lipsit, desigur, în acest an conferințele, horele radio și teledifuzate, soboarele de preoți. De astă dată însă, acestea au fost doar aparența. O aparență sărac poleită, incapabilă să ascundă, prin peticele viu colorate, realitatea meschină a bătăliei politice. Pentru că, incontestabil, sărbătoarea Unirii a fost folosită de forțele politice adversare pe scena internă ca o afacere care nu trebuie pierdută”. ( Ion Cristoiu, O nouă afacere: Unirea, Expres Magazin, 29 ianuarie – 5 februarie 1992).

*

Fatalitate. Citesc mai departe din Domnii Goloviov de Saltîcov-Șcedrin. Deja mă trec fiorii la vederea Anei Goloviova, stăpîna de tip țarist. Autocrația acestei femei, resemnarea mujicilor și iobagilor în fața abuzurilor de dictator absolut fac din ea un Stalin avant la lettre. Dacă ar fi fost scrisă în anii destalinizării, cartea ar fi trecut drept o aluzie fățișă la Stalin. Ce o apropie de Stalin pe această moșiereasă din provincia Rusiei la rîndu-i provincie a Lumii luminilor?

 a. Puterea absolută sau mai precis folosirea puterii absolute pentru satisfacerea unor hachițe absurde.

b. Singurătatea absolută.

c. Suspiciunea absolută. Ana Goloviova nu crede în nimeni, nici măcar în fii ei.

d. Acceptarea de către supuși a dictaturii ei ca pe un fatum, ca pe o realitate inexorabilă.

Ce ne spune asta? Că Autocrația de tip țarist sau stalinist ca fel de a fi își are rădăcinile în mentalitatea rusească. Dacă ar fi trăit pe vremea Anei Goloviova, Stalin ar fi fost o moșiereasă absurdă și sălbatecă precum respectiva.