Criza ucraineană a surprins pe unii, însă nu a venit din neant. Conflictul curent îşi are originile în protestele Maidan din 2014 şi anexarea ulterioară a Crimeii, sau în anul 2004, când Rusia a realizat că pierde teren în faţa Occidentului în Ucraina, ori, în realitate, în sfârşitul Războiului Rece şi dincolo de asta. Ce este cu adevărat nou este că posibilitatea unui război în regiune este luată în serios pentru prima dată de la colapsul Uniunii Sovietice, iar acest lucru are efecte majore asupra NATO, Ucrainei şi restului Europei de est.
Dezavantaje pentru Rusia
Cel puţin o parte din strategia Rusiei asupra Ucrainei a fost să o folosească pentru a diviza Occidentul. Polonia, de pe-o parte, se teme de avansul ruşilor, în timp ce Germania, pe de altă parte, este dependentă de hidrocarburile ruseşti – iar ambele sunt state membre NATO şi UE. SUA, între timp, se concentrează pe problemele interne, asemenea Mari Britanii, o altă putere europeană, la stânga de Uniunea Europeană. Rusia şi-a dat seama că acum este un moment bun pentru a sublinia slăbiciunile europene şi transatlantice.
Până acum, Rusia a obţinut, însă, contrariul. NATO şi-a intensificat dislocarea militară în estul Europei, plasând forţe în stare de alertă şi dislocând nave şi aeronave adiţionale în zonă. SUA şi UK au întărit prezenţa în regiune, în timp ce Franţa a trimis militari în România, sub comandă NATO. Spania şi Ţările de Jos au trimis, de asemenea, nave şi aeronave în Marea Neagră pentru a se alătura forţelor NATO. Chiar şi Germania pare să fie pe aceeaşi lungime de undă. Săptămâna trecută, în cadrul unei conferinţe de presă din Washington, cancelarul Olaf Sholz a părut să fie de acord când preşedintele Joe Biden a ameninţat că „nu va mai exista Nord Stream 2” dacă Rusia invadează. De fapt, SUA au încercat să convingă alte ţări să rezolve problema deficitului de gaz rusesc cu gaz natural lichefiat. (Până în acest moment, Australia, Japonia şi Qatar au fost de acord să ofere o mână de ajutor în acest sens). Nu a fost de mirare, astfel, că aeronave militare germane care transportau trupe au aterizat în Lituania pe 15 februarie.
Mai mult decât atât, ameninţarea cu o invazie a Ucrainei a stimulat ţările occidentale din afara NATO. Finlanda şi Suedia, de exemplu, discută pentru prima dată în mai mulţi ani despre aderarea la alianţă. Ambele s-au coordonat cu NATO în ultimele luni. Finlanda şi-a întărit pregătirea militară, în timp ce Suedia a intensificat prezenţa militară pe insula Gotland, partea cea mai apropiată a ţării de Rusia. De asemenea, ameninţarea rusească a reanimat preocupările între statele NATO şi non-NATO de la Marea Baltică până la Marea Neagră.
Cu alte cuvinte, ultima încercare a Rusiei de a revendica graniţele pierdute la finalul Războiului Rece aduce presupuşii săi inamici împreună. În centrul acestora este NATO, o alianţă despre care unii spun că a rezistat mai mult decât mandatul său.
O nouă frontieră
În mod clar, ameninţarea războiului a provocat preocupări în rândul mai multor state. Atât pentru România, cât şi pentru Polonia – aliaţii operaţionali ai Washingtonului din linia întâi – a ridicat întrebări strategice profunde.
Prima priveşte felul în care un război cu Ucraina ar arăta de fapt. Unii analişti de război erau convinşi că o rută sudică ar fi prima opţiune a Rusiei în cazul unei invazii, una care ar lega Odessa de Crimeea şi ar oferi Rusiei controlul asupra porturilor non-NATO de la Marea Neagră. O rută a invaziei prin nord a fost considerată, de asemenea, posibilă. Chiar şi aşa, o invazie prin nord ar presupune ca Polonia să se angajeze într-o apărare activă împotriva forţelor ruseşti pentru a-i bloca înaintarea, în timp ce o invazie sudică ar cere României să se angajeze atât într-un război montan, cât şi amfibiu. Toate acestea necesită tactici şi echipamente diferite şi toate cer diferite tipuri de coordonare şi cooperare între Bucureşti şi Varşovia.
A doua priveşte posibilitatea adevărată a unei invazii. Moscova a transmis că trebuie să răspundă acţiunilor Occidentului. NATO, până la urmă, a absorbit ţări est europene pe care Moscova spera să nu le atragă după sfârşitul Războiului Rece. Cererile Moscovei au vrut să creeze impresia că estul Europei şi Ucraina reprezintă o ameninţare la adresa Rusiei, care ar fi alungată dacă NATO ar pleca pur şi simplu din regiune. Oricât de neadevărat ar fi asta, mesajul Rusiei a fost clar: ţările est europene reprezintă o ţintă la fel de importantă ca Ucraina.
Desigur, aceste ţări s-au confruntat cu asertivitatea rusească sub toate formele sale şi niciuna dintre acestea nu doreşte reîntoarcerea în orbita Moscovei. De aceea au aderat la NATO şi UE, iar aderarea este unul dintre marile motive pentru care Rusia încearcă să revendice influenţa în zonele pe care le vede drept graniţele sale: Caucaz, Asia Centrală şi estul Europei. Conştientizarea spuselor Rusiei – că Moscova le consideră, asemenea Ucrainei, parte a zonei sale tampon – a făcut ţările est europene să realizeze că reprezintă mai puţin o graniţă, la care estul şi vestul se ciocnesc în fiecare zi, fără incidente, şi mai mult linia întâi de-a lungul căreia trebuie să îşi ia propriile decizii strategice.
Pentru a fi sigure, ţările din estul Europei chiar au făcut asta. Au crescut, de exemplu, cheltuielile pe apărare şi securitate în cazul în care Rusia se decide să acţioneze. Însă, în timp ce acest lucru a fost înţeles la nivel strategic de către guverne, oamenii de rând nu au perceput ameninţarea – nu până la criza curentă din Ucraina, care a convins multe persoane că apărarea şi securitatea sunt acum mai importante ca niciodată.
Acest lucru este mai important decât pare. O piatră de temelie a strategiei est-europene a fost concentrarea pe rezilienţa la războiul rusesc hibrid, pe asigurarea că nu devin victime ale campaniilor de dezinformare, degradării economice, etc. Este o strategie pro-activă şi calculată, care evită asertivitatea. Apărarea activă pe front este o mentalitate complet diferită. Nu trebuie doar să facă un pas în faţă când este necesar – ci să se apere pe ei şi frontiera NATO (şi UE) în orice moment.
Această mentalitate cel mai probabil se va răspândi. Urgenţa şi asertivitatea în probleme de apărare se traduce prin dezvoltarea infrastructurii critice care să îmbunătăţească sectoarele de transport, energie şi sănătate. Aceste dezvoltări au nevoie nu doar de investiţii ale ţărilor europene occidentale care vor ca linia întâi să se păstreze; au nevoie de o schimbare fundamentală în politici care implică aspecte militare, diplomatice, economice şi politice. La bine sau la rău, Polonia şi România ar putea fi curând responsabile de apărarea frontierei europene şi NATO. Trebuie doar să se conformeze realităţii.
–
Dr. Antonia Colibășanu este analist geopolitic. În cartea sa cel mai recent publicată, „Contemporary Geopolitics and Geoeconomics 2.0” (2021) precum şi în „Geopolitică şi Geoeconomie Contemporană” (2020), discută cadrul pentru înţelegerea geopoliticii şi modul în care factorii economici intersectează̆ politica şi stabilitatea socială.
Este Directorul operaţional al Geopolitical Futures, fiind responsabilă cu supravegherea tuturor departamentelor şi a operaţiunilor desfăşurate de companie. De asemenea, este lector de relaţii internaţionale la Şcoala Naţională̆ de Studii Politice şi Administraţie Publică şi profesor asociat la Universitatea Naţională̆ de Apărare a României Carol I – Departamentul Regional de Studii de Management al Resurselor de Apărare.
Înainte de a se alătura Geopolitical Futures în 2016 ca analist geopolitic senior, dr. Colibăşanu a lucrat mai mult de 10 ani cu Stratfor, inclusiv ca partener pentru Europa şi vicepreşedinte pentru marketing internaţional. Lucrează̆ îndeaproape cu autorii George Friedman şi Robert D. Kaplan şi a fost consilier onorific al ministrului energiei din România. De asemenea, este trainer în programul pentru afaceri europene la Institutul European din România şi a lucrat şi a dezvoltat diverse cursuri şi programe educaţionale cu Academia de Studii Economice din Bucureşti.
Mai multe despre activitatea Geopolitical Futures aici: https://geopoliticalfutures.com.