Avertismentul SUA pentru Europa, la reuniunea Miniștrilor Apărării ai NATO: „Avem nevoie de un „NATO 3.0”. Sub Trump, Statele Unite își prioritizează propria apărare și interesele. Începând din 2026, Europa trebuie să devină principalul apărător al teatrului european”

• Elbridge Colby: „Sub conducerea Președintelui Trump, reprioritizăm apărarea teritoriului nostru și protecția intereselor noastre în Emisfera noastră”
• Elbridge Colby: „Europa trebuie să ia în serios sarcina anului 2026 de a deveni apărătorul principal al teatrului european”
• Elbridge Colby: „Statele Unite prioritizează cele mai importante amenințări la adresa intereselor americanilor, în special apărarea teritoriului SUA și a intereselor din Emisfera Occidentală”
• Elbridge Colby: „Este clar că abordarea „NATO 2.0” nu mai este potrivită – cu siguranță nu pentru Statele Unite și, am susține noi, nici pentru aliații noștri”.
• Elbridge Colby: „Începem să vedem un început promițător al Aliaților de a-și îndeplini angajamentul de la Summitul de la Haga de 3,5% și 5% din PIB pe cheltuieli de apărare de bază”

Miniștrii Apărării din NATO s-au reunit astăzi, 12 februarie, la Bruxelles, în contextul în care Statele Unite ale Americii încearcă să „responsabilizeze” Europa în privința propriei sale securități.

Subsecretarul Apărării al SUA, Elbridge Colby, a avertizat că este nevoie de un „NATO 3.0”, similar „NATO.1” din perioada „Războiului Rece”. Totodată, Colby a îndemnat Europa să ia în serios „marea sarcină din 2026” de a deveni „apărătorul convențional primar al teatrului european”.

Mesajul integral al lui Colby, la Ministeriala NATO:

„După cum subliniază clar Strategia Națională de Securitate și Strategia Națională de Apărare ale SUA, trăim acum o perioadă de schimbare strategică profundă, care necesită realism lucid și adaptare fundamentală din partea tuturor noastre. Lumea care a modelat obiceiurile, presupunerile și postură forțelor NATO în timpul așa-numitului „moment unipolar” de după Războiul Rece nu mai există. Politica puterilor a revenit, iar forța militară este din nou folosită la scară largă.

În acest mediu, Statele Unite prioritizează cele mai importante amenințări la adresa intereselor americanilor, în special apărarea teritoriului SUA și a intereselor din Emisfera Occidentală, precum și consolidarea descurajării prin negare în Pacificul Occidental. Totodată – și în mod critic – Statele Unite și aliații săi trebuie să fie pregătiți pentru posibilitatea ca oponenții potențiali să acționeze simultan în mai multe teatre de operații, fie în mod coordonat, fie oportunist.

Aceste realități ne obligă să gândim clar, sobru și realist despre modul în care ne apărăm – și despre cum facem asta împreună, într-un mod sustenabil, rezonabil și durabil.

Vremurile s-au schimbat, iar singura prudență este să ne adaptăm pentru a le face față. Aceasta nu înseamnă abandonarea NATO. Dimpotrivă, înseamnă o întoarcere la o validare a scopului său fondator. Alianța a fost creată la sfârșitul anilor 1940 pentru a oferi o apărare puternică, credibilă și echitabilă a zonei Atlanticului de Nord.

Pe parcursul Războiului Rece, „NATO 1.0”, așa cum l-am putea descrie, a fost definit de o abordare dură, realistă și lucidă în materie de descurajare și apărare. Aliații au fost așteptați de la început să-și asume povara, așa cum demonstrează încă din Articolul III al Tratatului de la Washington și angajamentele de la Lisabona din 1951.

Discuții dure despre „împărțirea poverii” au fost norma – fie sub președinți precum Lyndon Johnson, Richard Nixon sau Jimmy Carter și Ronald Reagan. Însuși Președintele Eisenhower – unul dintre oamenii cei mai responsabili pentru victoria Aliaților în Al Doilea Război Mondial – a fost foarte clar că succesul NATO depinde de aliații noștri care să preia conducerea în propria lor apărare.

Acest model a fost tremend de reușit. A asigurat că URSS nu a văzut niciodată agresiunea militară împotriva Alianței Occidentale ca pe o strategie viabilă. Astfel, ne-a ghidat prin Războiul Rece cu pace în Europa – o realizare incredibilă pentru care trebuie să fim cu toții recunoscători.

Când Uniunea Sovietică s-a prăbușit, însă, NATO s-a transformat în altceva – poate ceea ce am putea numi „NATO 2.0”. Această versiune a Alianței a fost caracterizată de o schimbare a eforturilor și focalizării de la apărarea Europei spre operațiuni „în afara zonei” și dezarmare substanțială pe continent, precum și o schimbare de cadru de la realismul dur și flexibil al „NATO 1.0” din Războiul Rece spre o mentalitate mult mai liberal-internaționalistă a „ordinii internaționale bazate pe reguli”.

Este clar, însă, că abordarea „NATO 2.0” nu mai este potrivită scopului – cu siguranță nu pentru Statele Unite și, am susține noi, nici pentru aliații noștri. Timpurile se schimbă, iar noi trebuie să ne adaptăm – atât în modul în care privim lumea și rolul Alianței în ea și modul în care ne poziționăm, practic, pentru a o înfrunta.

Ceea ce este necesar este un „NATO 3.0” – ceva mult mai apropiat de „NATO 1.0” decât abordarea ultimilor treizeci și cinci de ani. Acest „NATO 3.0” necesită eforturi mult mai mari din partea aliaților noștri pentru a prelua responsabilitatea primară pentru apărarea convențională a Europei. Nici nu insist că ar necesita un focus unilateral doar pe forța militară. Dimpotrivă, în linie cu politica Raportului Harmel a „NATO 1.0”, oferă o abordare care combină clasic o astfel de întărire cu outreach diplomatic – reprezentat de abordarea Dual Track din anii 1970 și 1980 și astăzi de eforturile Președintelui Trump de a întări atât NATO, cât și de a negocia un sfârșit al tragicului război din Ucraina.

În mare parte datorită Președintelui Trump, dar și Aliaților, Alianța a făcut pași istorici în 2025, pentru a trasa un nou curs – în linie cu această schimbare necesară. Cu angajamentele de la Summitul de la Haga, există acum o recunoaștere comună că abordarea tipică „NATO 2.0”, în care Statele Unite furnizau partea covârșitoare a puterii militare de vârf pentru apărarea Europei, în timp ce aliații europeni cheltuiau în ansamblu relativ puțin pe apărare, nu mai era sustenabilă. Mai important, dincolo de recunoaștere, începem să vedem un început promițător al acțiunilor demonstrate de Aliați pentru a-și îndeplini angajamentul de la Summitul de la Haga de 3,5% și 5% din PIB pe cheltuieli de apărare de bază și extinse, un nivel care formează acum, după cum subliniază Strategiile Națională de Securitate și Națională de Apărare, un nou standard global pentru aliații noștri din întreaga lume.

Marea sarcină în 2026 și dincolo de 2026 este să transformăm acea recunoaștere în rezultate durabile și reale. Angajamentul de a alinia resursele cu cerințele strategice trebuie acum îndeplinit în practică.

Realitatea strategică de bază stabilită de Strategia Națională de Securitate și de Apărare ale SUA este aceasta: Europa trebuie să-și asume responsabilitatea primară pentru propria apărarea convențională.

Aceasta nu este o chestiune de ideologie sau floricele retorice. Este o concluzie bazată pe o evaluare lucidă și riguroasă a mediului strategic cu care ne confruntăm, precum și pe o evaluare pragmatică a capacităților de care dispunem.

Europa are puteri imense: este bogată, populată și are capacități industriale și tehnologice formidabile. Și Europa se confruntă, pe propriul continent, cu o provocare militară reală și persistentă.

Totodată, Statele Unite trebuie – și vor – să prioritizeze acele teatre și provocări unde doar puterea americană poate juca un rol decisiv, așa cum stabilește Strategia Națională de Apărare. Aceasta nu este o retragere din Europa. Dimpotrivă, este o afirmare a pragmatismului strategic și o recunoaștere a capacității de netăgăduit a aliaților noștri de a prelua conducerea apărării Europei într-un mod care ne lasă pe toți mai puternici și mai siguri. Prin valorificarea punctelor noastre forte respective și specializarea în domenii unde suntem cel mai bine poziționați să acționăm, putem construi o Alianță mai echilibrată, mai eficientă și mai rezilientă.

Sub conducerea Președintelui Trump, reprioritizăm apărarea teritoriului nostru și protecția intereselor noastre în Emisfera noastră. Ne confruntăm direct cu faptul că Indo-Pacificul este acum o arenă centrală a geopoliticii, cu implicații fundamentale pentru securitatea americană, vitalitatea economică și leadership-ul tehnologic.

Rezultă că Europa ar trebui să furnizeze preponderența forțelor necesare pentru a descuraja și, dacă este necesar, a înfrânge agresiunea convențională în Europa.

O strategie care pretinde că Statele Unite pot servi indefinit ca apărător convențional primar al Europei, în timp ce poartă povara decisivă peste tot în altă parte, nu este nici sustenabilă, nici prudentă. Este o aspirație desprinsă de resurse. Este o strategie care nu servește nici americanilor obișnuiți, nici, insist eu, europenilor. Continuarea de a proclama clișeele „NATO 2.0” fără o strategie credibilă pentru cum să le îndeplinească nu ar ajuta Europa – ar răni-o, perpetuând așteptări care nu pot fi realistic îndeplinite. Aceasta nu este prietenie. Adevărata prietenie înseamnă a vorbi adevărat, direct și credibil.

De aceea, Secretarul General Rutte are perfectă dreptate că Președintele Trump a fost un adevărat prieten al Alianței – făcând-o, în fața unei rezistențe enorme, să înfrunte realitatea situației și să devină potrivită acelui scop.

Deci, ce înseamnă asta pe viitor?

Pentru Europa, înseamnă trecerea dincolo de input-uri și intenții spre output-uri și capacități. Nivelurile de cheltuieli pentru apărare contează și nu există substitut pentru ele. Dar ceea ce contează la finalul zilei este ce produc acele resurse: forțe pregătite, muniții utilizabile, logistică rezilientă și structuri de comandă integrate care funcționează la scară sub stres.

Înseamnă prioritizarea eficacității de luptă peste stagnarea birocratică și reglementară. Înseamnă luarea deciziilor dure despre structura forțelor, pregătire, stocuri și capacitate industrială care reflectă realitățile conflictelor moderne, nu politica timpului de pace.

Înseamnă de asemenea îmbrățișarea disciplinei strategice. Nu fiecare misiune poate fi prioritatea de top. Nu fiecare capacitate poate fi aurită. Măsura seriozității este dacă forțele europene pot lupta, se pot susține și pot prevala în scenariile care contează cel mai mult pentru apărarea Alianței. Aceasta este abordarea pe care o adoptăm în Statele Unite sub conducerea Secretarului Hegseth, așa cum este detaliată în discursurile sale emblematice din acest an și în Strategia Națională de Apărare. Ne facem partea și suntem onești în legătură cu ce putem și ce nu putem face.

Astfel, pentru Statele Unite, responsabilitatea noastră este să fim clari și consistenți. Vom continua să furnizăm descurajarea nucleară extinsă a SUA. Și vom continua, într-un mod mai limitat și focalizat, să furnizăm capacități convenționale care contribuie la apărarea NATO. Angajamentul nostru este să fim direcți cu voi, atât în privința cronologiei și amploarea schimbării, cât și a provocărilor și compromisurilor cu care ne confruntăm. Vom continua să antrenăm, să exersăm și să planificăm alături de aliații noștri. Și noi, în Departamentul Războiului, vom continua să ne pregătim forțele pentru a-și îndeplini partea în privința Articolului 5, iar Europa să preia conducerea pentru apărarea sa convențională.

Dar vom continua de asemenea să insistăm, respectuos dar ferm și insistent, pentru o reechilibrare a rolurilor și poverilor în cadrul Alianței. Aceasta nu este presiune de dragul presiunii. Este presiune în slujba unui NATO mai puternic și mai credibil.

Permiteți-mi să subliniez ceva: Nu există nimic anti-european în această viziune. Dimpotrivă, reflectă speranță și chiar încredere în capacitatea Europei de a acționa substanțial și viguros. Acesta este mesajul Strategiilor Naționale de Securitate și Apărare: Vrem, așa cum a detaliat Secretarul Rubio, aliați puternici și încrezători în Europa și dincolo de ea. Vrem parteneriate, nu dependențe.

Experiența ne învață că alianțele sunt cele mai puternice când responsabilitățile sunt împărțite în moduri care reflectă puterea și interesele. Când acele alinieri deviază prea mult de la echilibru, alianțele slăbesc – nu din rea-voință, ci din tensiune structurală.

Vestea încurajatoare este că deja vedem semne de progres semnificativ. Mai mulți aliați europeni au crescut substanțial cheltuielile pentru apărare. Alții reformează sistemele de achiziții și pregătire care au fost neglijate mult timp. Sub conducerea excelentă a Generalului Grynkewich și a Amiralului Vandier, procesul de planificare a apărării NATO devine mai exigent, mai ancorat operațional și mai focalizat pe cerințele reale de luptă.

Acestea sunt evoluții pozitive. Trebuie accelerate și adâncite.

Privind înainte, promisiunea anului 2026 și a anilor următori este aceasta: un NATO în care Europa este apărătorul convențional primar al teatrului european, susținut de puterea strategică americană și rază globală; o Alianță care este credibilă militar, durabilă politic și realistă strategic; și o relație transatlantică definită nu de dependență sau recitări mecanice desprinse de realitate, ci de forță comună și o gramatică comună înrădăcinată în realism flexibil.

Acest viitor nu va fi realizat doar prin declarații. Va necesita voință politică susținută, investiții și follow-through. Va necesita conversații inconfortabile și compromisuri dificile. Și va necesita o înțelegere comună că esența NATO nu este simbolismul, ci descurajarea – și, dacă descurajarea eșuează, atunci să avem o apărare eficientă.

Statele Unite sunt gata să parcurgă acest drum alături de voi. Dar parteneriatul, prin definiție, înseamnă a merge împreună – fiecare cărând o parte echitabilă din povară. Trebuie – și Statele Unite vor insista – să fim reciproc responsabili pentru îndeplinirea angajamentelor.

Dacă Europa se ridică la înălțimea acestui moment, dacă îmbrățișează cu adevărat responsabilitatea primară pentru propria apărare, atunci Alianța va fi mai puternică, mai rezilientă și mai bine pregătită pentru provocările viitoare. Și legătura transatlantică nu va slăbi – ci se va maturiza, întruchipând viziunea unui „NATO 3.0” echilibrat, credibil și înrădăcinat în forță comună și realism. Acesta este un NATO care își poate face partea pentru apărarea Europei nu doar în lunile și anii viitoare, ci pentru decenii de acum încolo.

Aceasta este oportunitatea din fața noastră. Este o sarcină exigentă. Dar oferă un rezultat promițător și demn”, a spus Colby.