Ce sărbătorim de Rusalii? Istoric, semnificaţie şi tradiţii

• Pogorârea Sfântului Duh este una dintre cele mai vechi sărbători creştine.
• Sărbătoarea aminteşte şi actualizează evenimentul pogorârii Sfântului Duh peste Sfintii Apostoli, care au devenit de atunci vestitori ai Evangheliei.
• Cincizecimea sau Rusaliile celebrează şi ziua de naştere a Bisericii.

Biserica prăznuieşte astăzi pogorârea Duhului Sfânt asupra Sfinţilor Apostoli, care a avut loc la cincizeci de zile de la Învierea Domnului. Acest detaliu temporal explică şi denumirea de „Cincizecime”. Această zi este cunoscută şi sub numele de Duminica mare sau Rusalii. Pogorârea Duhului Sfânt constituie momentul fundamental al Bisericii, prin care se formează prima comunitate de credincioşi, iar Sfinţii Apostoli devin martori şi vestitori ai Învierii şi ai învăţăturii lui Hristos.

Biserica prăznuieşte astăzi pogorârea Duhului Sfânt asupra Sfinţilor Apostoli, care a avut loc la cincizeci de zile de la Învierea Domnului. Acest detaliu temporal explică şi denumirea de „Cincizecime”. Această zi este cunoscută şi sub numele de Duminica mare sau Rusalii.

Pogorârea Duhului Sfânt constituie momentul fundamental al Bisericii, prin care se formează prima comunitate de credincioşi, iar Sfinţii Apostoli devin martori şi vestitori ai Învierii şi ai învăţăturii lui Hristos.

Rusalii. Istoricul sărbătorii

Sărbătoarea Rusaliilor constituie cea mai veche sărbătoare creştină alături de cea a Paştilor, fiind prăznuită încă din vremea Sfinţilor Apostoli. Despre ea amintesc Sfântul Apostol Pavel (1 Cor. 16, S) şi Sfântul Luca (Fapte 20, 16). Εste menţionată şi în Constituţiile Apostolice şi de mai mulţi părinţi ai primelor secole, Sfântul Irineu, Tertulian, Origen, Sfântul Epifanie, precum şi de canonul 43 al Sinodului din Elvira (c. 300) şi de canonul 20 al Sinodului I Ecumenic (325, care opreşte îngenuncherea în ziua Rusaliilor).

Până către sfărşitul secolului al IV-lea şi începutul celui de-al V-lea, Cincizecimea marca o dublă sărbătoare, atât Înălţarea Domnului, cât şi Pogorârea Sfântului Duh, după cum mărturiseşte, în prima jumătate a secolului al IV-lea, istoricul Eusebiu de Cezareea. Din jurul anului 400 înainte, sărbătoarea a fost fixată însă în ziua a 40-a după Paşti, aşa cum este sărbătorită până astăzi, Cincizecimea marcând numai Sărbătoarea Pogorârii Sfântului Duh.

Ce sărbătorim la pogorârea Duhului Sfânt

Pogorârea Sfântului Duh este istorisită de Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca în Faptele Apostolilor (Fapte 2).

La cincizeci de zile după Paşti, ucenicii lui Hristos erau adunaţi „toţi în acelaşi loc”. Pogorârea Duhului Sfânt a fost precedată de un vuiet venit din cer, care s-a făcut auzit ca o „suflare de vânt ce vine repede” (Fapte 2, 2). Experienţa auditivă a prezenţei Duhului Sfânt de către Apostoli a fost însoţită si de una vizuală: fiecare a văzut pe capetele celorlalţi nişte limbi ca de foc (Faptele Apostolilor 2, 3). „Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi”.

Vuietul prin care Duhul Sfânt şi-a făcut simţită prezenţa, a apărut „din cer şi fără de veste”. Dumnezeu este libertate desăvârşită. Apostolii aşteptau, dar nu ei au decis. Sfântul Duh se manifestat cu totul surprinzător: „s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede” – deci „ceva neobişnuit, care te zguduie, te cutremură, te trezeşte”, după cum spunea Părintele Constantin Galeriu.

Îndată ce s-au umplut de Duhul Sfânt, ucenicii lui Hristos au început să vorbească „despre faptele minunate ale lui Dumnezeu” în limbi străine, necunoscute lor până atunci, putând fi astfel înţeleşi de evreii şi de prozeliţii care se aflau atunci în Ierusalim, fiecare în limba „în care s-au născut”.  În acea zi, în Ierusalim se aflau oameni care reprezentau toate seminţiile pământului: parţi, mezi, oameni din Mesopotamia, din Iudeea, din Egipt, din Libia, din Capadocia, din Pamfilia etc.

Duhul Sfânt nu se coboară peste Apostoli „sub forma unei pături de foc, ca o învelitoare deasupra lor, care i-ar fi uniformizat, ci sub forma de limbi ca de foc deasupra capului fiecăruia”, spune Preafericitul Patriarh Daniel. Acest fapt ne arată că Duhul Sfânt „nu colectivizează, nu îi uniformizează pe oameni, ci cultivă identitatea fiecărei persoane umane, distincte de celelalte persoane, o luminează, o îmbogăţeşte şi o face sa comunice cu celelalte persoane în iubirea Preasfintei Treimi. Duhul Sfânt nu este nivelator de identităţi personale sau etnice, ci el face să crească duhovniceşte fiecare persoană, fiecare popor”.

Sărbătoarea Cincizecimii este sărbătoarea Sfintei Treimi, deoarece prin pogorârea Duhului Sfânt, ne încredinţăm de faptul că Dumnezeu este Treimic. Sensul fundamental al sărbătorii este în primul rând, acela că în ziua Cincizecimii, Apostolii au înţeles că Duhul Sfânt este o persoană a Sfintei Treimi. Iar în al doilea rând, Duhul Sfânt i-a făcut pe ucenici mădulare ale Trupului lui Hristos şi le-a dat puterea de a lua parte la biruinţa lui Hristos asupra morţii.

În tradiţia Bisericii Ortodoxe, în ziua imediat următoare marilor sărbători se comemorează persoanele care stau în legătură nemijlocită cu persoana sau evenimentul aflat în centrul respectivei sărbători. Întrucât persoanele Sfintei Treimi, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, sunt într-o legătură nemijlocită, lunea de după duminica Rusaliilor este consacrată proslăvirii Sfintei Treimi. În fapt, sărbătoarea Rusaliilor are consacrate două zile.

Cincizecimea creştină şi cea iudaică
Duhul Sfânt S-a pogorât asupra Apostolilor în ziua în care iudeii sărbătoreau Cincizecimea. Pentru iudei, aceasta era a doua sărbătoare ca importanţă după Paşte. Potrivit tradiţiei, prin ea se rememora primirea Legii lui Dumnezeu de către Moise pe muntele Sinai. La patruzeci de zile de la prima sărbătorire a Paştelui, Moise a urcat pe Muntele Sinai, unde a primit Legea de la Dumnezeu. Totodată însă, Cincizecimea iudaică era şi expresia recunoştinţei iudeilor pentru roadele pământului. Deoarece coincidea cu perioada strângerii recoltei, ea era numită şi sărbătoarea secerişului, iar iudeii aduceau la templu prinosul lor de roade.

Hristos face însă din Cincizecime sărbătoarea dăruirii Duhului Sfânt lumii. Cincizecimea iudaică a fost preînchipuirea Cincizecimii din Noul Testament. Dacă în ziua Cincizecimii iudaice, Moise a primit Legea Vechiului Testament, în ziua Cincizecimii creştine, ucenicii au luat Duh Sfânt, prin Care au trăit Legea Noului Testament, adică Legea sfântului har.

Prima Lege a fost scrisă pe table de piatră, însă acum legea este scrisă în inimile Apostolilor. Creştinii sărbătoresc astăzi, în ziua Cincizecimii, „darul Legii celei Noi, al unei inimi noi, o inimă transfigurată de darul Duhului Sfânt”, după cum se exprimă Arhim. Placide Deseille („Cununa binecuvântată a anului creştin. Predici la duminicile şi sărbătorile anului liturgic, Editura Doxologia).

Duhul Sfânt, Mângâietorul promis

Înainte de patima Sa cea de bunăvoie, ştiind tot ce aveau să se întâmple cu El şi nedorind să-i lase pe Apostoli în deznădejde, Iisus le-a făgăduit că le va trimite pe Duhul Sfânt, Duhul Adevărului, care-i va călăuzi. El se va numi Mângâietorul, fiindcă Acesta îi va mângâia pe tot cei care ce se lasă călăuziţi de El. „De folos este ca Eu să Mă duc; că, de nu Mă voi duce Eu, Mângâietorul nu va veni” (Ioan 16, 7). Şi: „Voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va trimite vouă: Duhul adevărului, Care de la Tatăl purcede” (Ioan 15, 26).

Iar după patimă, înainte de înălţarea la cer, le- zis ucenicilor: „Iar voi să rămâneţi în Ierusalim, până când vă veţi îmbrăca cu putere de sus” (Luca 24, 49).

Imediat după revărsarea Duhului Sfânt asupra lor, Apostolii s-au umplut de bucurie multă. Pentru ei, aceasta era o experienţă nouă. După Pogorârea Duhului Sfânt, ei nu au mai fost simpli închinători la Hristos, ci au ajuns să fie în strânsă unire cu El. Cei care îi vedeau pe Apostoli, se mirau, iar unii spuneau cu ironie că sunt plini de must, adică s-au îmbătat cu vin nou. (Fapte 2, 13).

Venirea Duhului Sfânt în inima omului este numită de Sfinţii Părinţi „beţie trează” (Sfântul Dionisie Areopagitul), o stare de adâncă desfătare şi o bucurie fără margini, în care omul nu îşi pierde nici simţurile, şi nici raţiunea.

Sfinţii Părinţi învaţă că, deşi Duhul Sfânt lucrează asupra tuturor oamenilor şi în întreaga zidire, dar oamenii sunt părtaşi ai energiilor dumnezeieşti în funcţie de receptibilitatea fiecăruia în parte.

Roadele Duhului Sfânt în viaţa omului sunt amintite atât în Noul Testament, cât şi în Vechiul Testament. Sfântul Apostol Pavel spune: „roada Duhului este iubirea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea, curăţia” (Galateni 5, 22-23).

Cea mai frumoasă şi succintă formă de prezentare a Duhului Sfânt se găseşte într-o scurtă şi profundă rugăciune, care îi este direct adresată, rugăciunea „Împărate ceresc”, cu care începe aproape orice slujbă a Bisericii, rostindu-se aproape tot timpul anului bisericesc, de la Rusalii şi până la următorul Paşte.

„Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Care pretutindenea eşti şi toate le plineşti, Vistierul bunătăţilor si Dătătorule de viaţă, vino şi Te sălăşluieşte întru noi, şi ne curăţeşte pe noi de toată întinăciunea, şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre! Amin”.

Istoria Bisericii începe odată cu Rusaliile

Evenimentul trimiterii Sfântul Duh, care se pogoară asupra apostolilor în chipul unor limbi de foc, este o împlinire şi totodată un nou început fiindcă din momentul primirii Sfântului Duh, viaţa Apostolilor se schimbă radical. Transformaţi de Duhul Sfânt, ei capătă o îndrăzneală uimitoare. În timp ce înainte erau temători, acum mărturisesc public, cu curaj, că Hristos, Iisus cel răstignit,  a înviat şi a urcat la ceruri, aşezându-Se de-a dreapta Tatălui. Şi graţie propovăduirii Evangheliei de către apostoli, începe o viaţă nouă pentru toţi cei care, prin Duhul Sfânt, iau parte la viaţa Bisericii.

Cincizecimea este sărbătoarea întemeierii Bisericii, fiindcă în acea zi, în urma cuvântării însufleţite a Sfântului Apostol Petru, s-au convertit la creştinism „ca la trei mii de suflete”, care au alcătuit cea dintâi comunitate creştină din Ierusalim (Fapte 2,41), care reprezintă nucleul Bisericii de mai târziu.

Prin Pogorârea Duhului Sfânt a început o epocă nouă în istoria mântuirii neamului omenesc. A luat fiinţă în chip văzut Biserica, adică Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, prin lucrarea Duhului Sfânt în lume.

Deşi fiecare Apostol a primit pe Duhul Sfânt şi cu toţii au pornit în lume vestind tainele Împărăţiei cerurilor în graiul tuturor popoarelor, atunci s-a creat o unitate nouă, spirituală, în care toate se adună ca mădularele într-un trup, formând Biserica, Trupul tainic al lui Hristos. Astfel, Rusaliile sunt ziua întemeierii Bisericii creştine, ca instituţie divino-umană.

Tradiţii de Rusalii

Sărbătoarea pogorârii Duhului Sfânt a fost numită în româneşte „Rusalii” de la sărbătoarea trandafirilor din lumea romană, consacrată cultului morţilor. Creştinii au preluat obiceiul roman, făcând din sâmbăta dinaintea Rusaliilor una din zilele de pomenire generală a morţilor.

În unele zone ale ţării, în sâmbăta Rusaliilor se împart oale împodobite cu flori şi cu un colac deasupra pentru pomenirea morţilor. În duminica Rusaliilor se împart farfurii frumos împodobite pentru vii.

Obiceiul, moştenit de la evrei, de a împodobi casele şi bisericile cu ramuri verzi şi flori se continuă şi astăzi. La finalul Sfintei Liturghii din ziua praznicului Pogorârii Sfântului Duh sunt binecuvântate frunzele de nuc sau de tei – simbol al limbilor ca de foc ce au stat deasupra capetelor Sfinţilor Apostoli. Nucul şi teiul au un simbolism apropiat de cel al Duhului Sfânt. Se ştie că nucul, datorită iodului, are efecte terapeutice. Şi Duhul Sfânt are efecte terapeutice asupra sufletului. Iar teiul, are flori medicinale şi înmiresmate, asemenea Duhului Sfânt, care ne înmiresmează viaţa cu darurile sale.