Europa pregăteşte „Planul B” pentru apărare: ce se întâmplă dacă NATO nu poate decide?

• Un raport al The Hague Centre for Strategic Studies propune crearea unui pact european de apărare care să permită Europei să intervină militar dacă NATO este blocată politic sau SUA nu participă la operațiune.
• Noul mecanism ar avea un consiliu politic propriu și o comandă militară compatibilă cu NATO, fără să înlocuiască Alianța Nord-Atlantică.
• România ar putea beneficia de o coordonare mai rapidă a apărării pe flancul estic, însă raportul nu stabilește obligații sau un rol concret pentru București.

Un raport al The Hague Centre for Strategic Studies propune crearea unui pact european de apărare, cu autoritate politică proprie şi comandă militară compatibilă cu NATO, pentru situaţiile în care blocajele din cadrul Alianţei ar împiedica declanşarea unei operaţiuni. Iniţiativa vizează consolidarea capacităţii Europei de a răspunde unei agresiuni chiar şi în absenţa participării SUA, fără abandonarea NATO ca principal cadru de apărare colectivă.

Războiul declanşat de Rusia împotriva Ucrainei şi incertitudinile privind angajamentul militar american în Europa determină aliaţii europeni să analizeze scenarii care, până recent, erau considerate puţin probabile, scrie Monitorul Apărării. Una dintre principalele întrebări strategice este dacă statele europene ar putea organiza şi conduce o operaţiune militară de apărare în cazul în care Statele Unite nu participă, iar divergenţele politice împiedică obţinerea consensului în Consiliul Nord-Atlantic.

Un raport publicat luna aceasta de The Hague Centre for Strategic Studies (HCSS), elaborat de Pieter-Jan Vandoren, Davis Ellison, Nico Tak şi Tim Sweijs, propune o soluţie instituţională pentru acest scenariu: un „European Defence Compact”, susţinut de un mecanism permanent de decizie politică şi de structuri de comandă compatibile cu cele ale NATO. Documentul nu propune înlocuirea Alianţei, ci construirea unei capacităţi europene de rezervă, care să permită continuarea apărării continentului atunci când mecanismul decizional aliat este blocat.

De la împărţirea responsabilităţilor la autonomia operaţională

Conceptul „NATO 3.0”, asociat subsecretarului american al apărării pentru politici, Elbridge Colby, porneşte de la ideea că aliaţii europeni trebuie să preia responsabilitatea principală pentru apărarea convenţională a continentului, în timp ce Statele Unite continuă să ofere sprijin strategic, inclusiv prin descurajarea nucleară extinsă.

Potrivit analizei HCSS, problema nu mai este doar creşterea bugetelor militare sau suplimentarea efectivelor şi echipamentelor. Europa trebuie să poată transforma resursele disponibile într-o forţă militară utilizabilă, printr-un lanţ clar de decizie politică, comandă şi control, transfer al autorităţii asupra forţelor şi susţinere logistică.

Vulnerabilitatea identificată de autori este legată de regula consensului din NATO. În cazul în care un aliat nu îşi exprimă acordul, Consiliul Nord-Atlantic nu poate autoriza o operaţiune a Alianţei. Prin urmare, chiar dacă statele europene dispun de forţe suficiente şi sunt pregătite să intervină, acestea nu pot acţiona automat sub autoritatea NATO.

Raportul consideră că această incertitudine poate afecta descurajarea, deoarece un adversar ar putea calcula că divergenţele politice dintre aliaţi întârzie sau împiedică un răspuns militar. Soluţia propusă este pregătirea din timp a unui mecanism european distinct, capabil să funcţioneze inclusiv în condiţiile accesului limitat la anumite resurse şi servicii ale .

Trei scenarii pentru aceeaşi apărare europeană

Arhitectura propusă de HCSS se bazează pe trei planuri succesive, concepute pentru a păstra NATO drept opţiunea prioritară.

Primul scenariu presupune o operaţiune transatlantică desfăşurată în cadrul NATO, cu participarea şi sprijinul Statelor Unite. Al doilea vizează o operaţiune condusă de europeni, dar autorizată de Consiliul Nord-Atlantic şi desfăşurată sub autoritatea comandantului suprem al Forţelor Aliate din Europa (SACEUR).

Al treilea scenariu, denumit „Planul B”, ar deveni relevant numai dacă NATO nu poate autoriza operaţiunea, iar un grup de state europene decide să acţioneze în baza unui acord separat de apărare.

Această ordine este esenţială pentru logica raportului: mecanismul european nu ar trebui să concureze cu NATO şi nici să creeze două lanţuri de comandă simultane pentru aceeaşi operaţiune. Planul B ar avea un domeniu de aplicare delimitat la teritoriul european, liniile de comunicaţii necesare apărării continentului şi situaţiile direct legate de securitatea acestuia.

Autorii susţin că toate cele trei scenarii ar trebui să utilizeze aceeaşi planificare regională şi aceleaşi standarde militare NATO. Astfel, o operaţiune ar putea trece de la conducerea europeană autonomă la comanda NATO atunci când consensul aliat este restabilit, fără reorganizarea fundamentală a dispozitivului militar.

Un pact european şi un consiliu propriu de decizie

Elementul central al propunerii este crearea unui Tratat european de apărare, denumit European Defence Compact, care ar institui obligaţii de apărare reciprocă, reguli de decizie şi proceduri de activare a operaţiunilor militare. Acordul ar putea include aliaţi europeni din NATO, indiferent dacă sunt sau nu membri ai Uniunii Europene.

Structura politică ar fi reprezentată de European Compact Council (ECC), un consiliu comparabil, ca funcţie, cu Consiliul Nord-Atlantic. Acesta ar decide obiectivele politice ale unei operaţiuni, statele participante, aria geografică şi comandamentul militar responsabil.

Statele ar putea contribui cu trupe sau cu alte forme de sprijin, în baza unor angajamente stabilite anticipat. Participarea militară nu ar presupune însă transferul automat al tuturor forţelor naţionale: fiecare stat ar păstra controlul asupra resurselor care nu au fost alocate în prealabil mecanismului comun.

Raportul propune, de asemenea, protocoale regionale pentru nordul, centrul şi sudul Europei, coordonate de aceeaşi structură politică. Scopul este evitarea fragmentării răspunsului militar şi repartizarea coerentă a resurselor rare, precum mijloacele de apărare aeriană, transportul strategic, realimentarea în aer, informaţiile şi capabilităţile de comandă şi control.

Un asemenea mecanism ar trebui să completeze iniţiativele europene existente, nu să le înlocuiască. Spre deosebire de formatele de cooperare voluntară sau de instrumentele UE pentru gestionarea crizelor, pactul ar urmări să combine obligaţii convenţionale de apărare, autoritate politică distinctă şi un lanţ de comandă pregătit să funcţioneze în condiţii de criză.

Dincolo de acordul politic, principala dificultate ar fi asigurarea continuităţii comenzii militare. HCSS propune numirea unui comandant strategic european, sprijinit de un stat-major permanent restrâns, care să transforme deciziile consiliului în obiective şi priorităţi militare.

Operaţiunile ar putea fi conduse prin comandamentele interarme comune ale NATO (Joint Force Commands – JFC), în baza unor atribuţii europene distincte şi a unor acorduri prealabile privind accesul la infrastructura, planificarea şi resursele care pot fi puse la dispoziţie.

Un asemenea aranjament ar necesita aprobări transparente, condiţii clare pentru utilizarea resurselor NATO şi proceduri alternative în cazul în care accesul la anumite facilităţi, sisteme de comunicaţii sau servicii ar fi restricţionat. Resursele americane şi canadiene ar putea fi utilizate numai cu acordul naţional al statelor care le controlează.

Pentru operaţiunile terestre de amploare, raportul evidenţiază şi necesitatea unor comandamente multinaţionale capabile să coordoneze mai multe corpuri de armată. Franţa, Germania şi Polonia sunt indicate ca posibili furnizori ai unor asemenea structuri, care ar putea reduce dependenţa de capacitatea de comandă terestră americană.

Autorii avertizează însă că un plan redactat pe hârtie nu garantează capacitatea de intervenţie. Procedurile de transfer al autorităţii asupra forţelor, comunicaţiile securizate, transportul, logistica şi susţinerea operaţiunilor trebuie finanţate şi testate în exerciţii înaintea unei crize.

Pentru statele de pe flancul estic, inclusiv România, propunerea este interesantă. În eventualitatea unei crize majore, capacitatea Europei de a coordona rapid întăriri, de a menţine liniile de comunicaţii şi de a susţine operaţiuni multinaţionale ar putea deveni decisivă pentru apărarea regiunii.

În arhitectura propusă, România ar putea avea un interes deosebit în clarificarea responsabilităţilor regionale, a mecanismelor de mobilizare şi a accesului la capabilităţile de care apărarea flancului estic depinde. Totuşi, raportul nu stabileşte angajamente concrete pentru Bucureşti şi nici nu defineşte rolul României într-un eventual pact. Aceste aspecte ar trebui negociate de statele participante.

Un mecanism european funcţional ar putea creşte predictibilitatea răspunsului militar şi ar reduce riscul ca întârzierile politice să paralizeze utilizarea forţelor disponibile. În acelaşi timp, apariţia unei structuri separate ar ridica probleme juridice şi politice privind coordonarea cu NATO, accesul la informaţii şi riscul ca o operaţiune europeană să fie percepută de un adversar drept o acţiune a întregii Alianţe.

HCSS formulează şapte direcţii de acţiune, de la negocierea tratatului şi aprobarea accesului la structurile de comandă NATO până la finanţarea sprijinului logistic, organizarea unui exerciţiu-pilot şi stabilirea unor responsabilităţi clare pentru fiecare etapă. Franţa, Germania şi Regatul Unit sunt indicate drept posibili iniţiatori ai procesului, cu implicarea celorlalţi aliaţi europeni şi consultări paralele cu Washingtonul şi Ottawa.

Pentru Europa, adevărata provocare este, astfel, să construiască o capacitate de acţiune independentă fără să slăbească alianţa care îi asigură în prezent apărarea colectivă. Planul B propus de HCSS încearcă să răspundă tocmai acestei dileme: cum poate Europa să fie pregătită să acţioneze singură, fără să ajungă să se apere singură.