Grigore al V-lea Ghica a fost un om ONEST

Am învățat istoria citind memorii. Manualele însăilează istoria, o îmbracă în uniforma intereselor regimului politic aflat la putere.  

Prin urmare, știu despre Grigore al V-lea Ghica cam cât am citit în memoriile secretarul său particular, principele Nicolae Șuțu (el însuși fiu de Domn). Cartea a fost publicată, în 1997, la Editura Fundației Culturale Române, în traducerea din franceză, cu prefața, notele și comentariile distinsului istoric, doamna Georgeta Penelea Filitti. Recomand cu căldură „Memoriile Principelui Nicolae Șuți, mare logofăt al Moldovei, 1798-1871”. Citez fără nici un comentariu ceea ce mi se pare a fi nu atât o tulburătoare potriveală, cât – astăzi, la „Ceremonia organizată cu ocazia repatrierii rămășițelor pământești aparținând ultimului domn al Moldovei, Grigore Alexandru Ghyka” (titulatura oficială a evenimentului) – una dintre acele ironii amare pe care istoria ni le servește. 

„(…) Principele Ghica a luat în mână frânele guvernului animat de intențiile cele mai curate, mintea sa fiind preocupată doar de proiecte de reformă și de îmbunătățiri. (…) Avea defectul de a îmbrățișa mai mult decât putea cuprinde. Minte limpede, dar șovăielnică în ceea ce privește noțiunile ce dau tărie judecății, caracter incoruptibil, dar dispus să cedeze influenței pasiunilor, inimă nobilă și generoasă, neînarmată totuși împotriva orgoliului și ostentației. Hotărât fără discernământ și natură slabă, dornic de muncă dar nerăbdător s-o termine și precipitând totdeauna lucrurile, profesând un respect adânc pentru legalitate și lăsându-se dus spre arbitrar fie din mândrie, fie dintr-un sentiment de echitate prost înțeleasă, Grigore Ghica era plămădit din acel amestec de defecte și calități, care au influențat în mod egal vicisitudinile agitatei sale domnii (…) Nu e deci surprinzător că la vremea când a părăsit puterea se întâlneau greșeli strigătoare la cer în toate detaliile administrative și dovezi de cea mai mare neglijență (…).

(…) Imaginația domnului era impresionabilă și dispusă la exagerare (…). Preludiul unor grave rătăciri ale imaginației (…). L-am iubit pe Grigore Ghica pentru însușirile sale bune și am deplâns defectele ce le-au umbrit adesea.

(…) Aveam toate motivele să cred că boala principelui incurabilă sau cel puțin de o durată al cărei termen nu se putea prevedea, eram încredințat că însănătoșirea lui nu era compatibilă cu exercitarea puterii și că cei interesați sincer de sănătatea lui trebuiau să stăruie să se despartă de putere pentru a șterge din minte toate ideile întunecate legate de ea (…).

(…) La 18 octombrie [1853] a anunțat oficial Sfatului hotărârea luată, înmânând președintelui ofisul prin care renunța la putere. Scena a fost înduioșătoare pentru toată lumea de față. Grigore Ghica, cu toate cusururile pe care boala din urmă le făcuse și mai bătătoare la ochi, era iubit pentru felul lui de a fi. Judecându-l ca domn, nu i se pot nega unele calități rare și de primă importanță pentru un șef de stat în Moldova. Animat de intenții cinstite, cu un fond de probitate refractară la orice seducție, aspirând în mod instinctiv spre îmbunătățiri, principele Ghica a făcut aproape iluzorii aceste însușiri de seamă pentru țară, deoarece n-a știut nici să le impună organelor puterii, nici să profite supușii de ele (…).

(…) Principele s-a întors în țară la un an după ce o părăsise (…). Cu intenții lăudabile, de care făcea caz, principele Ghica ar fi putut păstra o atitudine consecventă și înțeleaptă. Departe de așa ceva. Trup și suflet rus, când Poarta a decretat revocarea lui, s-a devotat din nou Turciei îndată ce generalul Uruzov i-a notificat încetarea prerogativelor sale. Dar abia a rupt-o, ca să spunem așa, cu Rusia, că i s-a și adresat, de la Viena, ca să ceară o indemnizație sau o pensie (…).

(…) Susținea adesea că războiul nu se va termina înainte ca Crimeia să nu fie înapoiată Turciei și Basarabia Moldovei, fără ca Polonia să nu fie răpită Rusieiși Finlanda dată Suediei. Socotea aceste rezultate de neînlăturat și pretindea a fi contribuit la adoptarea principiilor corespunzătoare lor ca bază a păcii. În această halucinație a spiritului, toate gândurile sale erau mai presus de sfera de acțiune încredințată unui domn al Moldovei, încât grija pentru bunul mers al treburilor în interior n-a mai fost decât un accesoriu nedemn de atenția sa. Aceasta a făcut în principal odioasă administrația sa și la sfârșit i-a atras aversiunea generală”. 

În vara lui 1856, tragicul principe Grigore Ghica părăsește pentru a doua oară scaunul Moldovei și ia drumul Parisului. La 24 august 1857 se împușcă în cap cu o armă de vânătoare, în castelul său din Le Mée. Apucase să scrie: “Sunt victima unei trame (intrigă, n.m.) abominabile: cât de nevinovat sunt, nu pot să trăiesc. Va veni o zi când dreptatea va ieși la lumină. Aștept inamicii mei la tribunalul lui Dumnezeu”.