Ion Cristoiu: 1956: un 1989 eşuat

• Ion Cristoiu: Dacă ar fi să credem analiştilor, lumea întreagă a fost oarecum surprinsă de rapiditatea cu care, în 1989, s-a prăbuşit comunismul. Mulţi jurnalişti şi politicieni din Vest pariau pe rămînerea procesului din Est în hotarele Perestroikăi
• Ion Cristoiu: O simplă privire asupra istoriei postbelice ne face să fim un pic surprinşi faţă de această surprindere. Pentru că o iscodire a anilor anteriori îi descoperă lui 1989 un precedent mult mai spectaculos: 1956 în Ungaria.
• Ion Cristoiu: Revolta anticomunistă de la Budapesta e înăbuşită în sînge. Sîmburele ei însă va supravieţui. Chiar dacă peste Ungaria şi peste tot Estul se instalează îngheţul”, e limpede că lumea din Est nu mai e cea dinainte.

Dacă ar fi să credem analiştilor, lumea întreagă a fost oarecum surprinsă de rapiditatea cu care, în 1989, s-a prăbuşit comunismul. Mulţi jurnalişti şi politicieni din Vest pariau pe rămînerea procesului din Est în hotarele Perestroikăi. Evoluţia evenimentelor i-a sfidat pur şi simplu:

În cîteva luni, extraordinara presiune populară a sfărîmat zăgazurile Perestroikăi, transformînd un proces ce se voia controlat de partidul comunist într-o revoluţie anticomunistă.

O simplă privire asupra istoriei postbelice ne face să fim un pic surprinşi faţă de această surprindere. Pentru că o iscodire a anilor anteriori îi descoperă lui 1989 un precedent mult mai spectaculos: 1956 în Ungaria. Dacă în 1989, cînd comunismul dădea semne limpezi de oboseală, instalarea democraţiei a putut provoca surprindere, ce să mai spunem de faptul că un proces identic a avut loc în 1956, cînd comunismul avea încă vigoare? Recapitulînd evenimentele din octombrie-noiembrie 1956 din Ungaria, vom constata că acest moment de acum 40 de ani nu e altceva decît o prefigurare a ceea ce se va întîmpla în 1989.

Să ne reamintim.

 La 25 octombrie 1956, urmare a marilor demonstraţii populare, Ungaria intră în etapa comunismului cu faţă umană. Smulgînd acceptul sovieticilor de a pune capăt stalinismului întruchipat de Ernő Gerö, Imre Nagy nutreşte iluzia că procesul se va opri aici. El nu-şi dă seama că, odată ivită fisura într-un regim totalitar, rigiditatea acestuia îl condamnă la pieire. Nefiind elastic, asemenea democraţiei, sistemul totalitar nu se poate adapta la dinamica evenimentelor. Ca orice sistem rigid, nu poate decît să explodeze. Imre Nagy vrea un comunism cu faţă umană, un fel de perestroika avant la lettre. Populaţia maghiară vrea însă mult mai mult: alegeri libere, reinstaurarea pluralismului, ieşirea Ungariei din Tratatul de la Varşovia. Tragedia lui Imre Nagy va fi împărtăşită ulterior şi de alţi comunişti liberali: Alexandr Dubcek, în Cehoslovacia, Mihail Gorbaciov, în URSS. E tragedia comunistului convins, a comunistului care nu-şi dă seama că răul stă în însuşi sistemul instaurat în 1917, şi nu în ceea ce el numeşte „deturnarea idealurilor comuniste” de către Stalin. De aceea, Nagy crede că sistemul se poate corecta fără a se prăbuşi. Poporul maghiar are însă o conştiinţă a istoriei mult mai profundă. De aceea, comunismul cu faţă umană nu-l satisface. Procesul revoluţionar, declanşat de demonstraţiile antistaliniste, sfîrşeşte prin a se transforma în revoltă anticomunistă. în doar cîteva zile, partidul comunist din Ungaria dispare de facto de pe faţa pămîntului. Pe locul rămas gol, se reînfiinţează, cu o viteză înspăimîntătoare, partidele democratice din 1945. Depăşit de evenimente, Imre Nagy se vede obligat să anunţe, la 30 octombrie 1956, întoarcerea la „sistemul de guvernare întemeiat pe cooperarea democratică a partidelor coaliţiei din 1945”.

Urmările sînt ultra cunoscute. Pe sovietici li apucă ameţeala. Aşa cum arată Francois Fejtö în a sa celebră istorie a democraţiilor populare, nu numai la Moscova, dar şi la Praga, Berlin, Bucureşti şi Sofia momentul de la Budapesta e perceput ca o primejdie mortală. Nu atît pentru că lagărul socialist risca să rămînă fără o cazarmă, cît mai ales pentru că exemplul maghiar putea provoca o deşteptare în tot Estul: „O Ungarie neutră, parlamentară, orientîndu-se către Occident, ar fi fost pentru toate popoarele din Est o demonstraţie că istoria e reversibilă”, notează Fejtö. Or, dictatura comunistă se întemeia, printre altele, şi pe strădania de a convinge popoarele din Est că sistemul comunist se înscrie într-un proces logic, potrivit căruia prin bolşevism istoria a făcut un pas înainte. Victoria democraţiei în Ungaria ar fi demonstrat că sistemul comunist nu e un produs al legităţii, ci un accident. Ceea ce ar fi însemnat prăbuşirea întregului eşafodaj al propagandei comuniste. De aceea, adunîndu-şi forţele într-o nouă „Sfîntă Alianţă”, toate capitalele comuniste trec peste divergenţele ce le despărţeau pentru a se uni în sprijinul intervenţiei sovietice în Ungaria. Tancurile ruseşti revin în forţă. Revolta anticomunistă de la Budapesta e înăbuşită în sînge. Sîmburele ei însă va supravieţui. Chiar dacă peste Ungaria şi peste tot Estul se instalează îngheţul”, e limpede că lumea din Est nu mai e cea dinainte. Pitit sub ţărîna adusă de şenilele tancurilor sovietice, sîmburele anticomunist va rămîne. Pentru a înflori decisiv, răvăşitor, năprasnic, în 1989.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro