Ion Cristoiu: Absurda zeificare a unui om: Lenin

• Ion Cristoiu: Bun sau rău, comunismul a schimbat faţa lumii. Trebuie să fii bolşevic întors pe dos, adică anticomunist ciomăgar, pentru a nu recunoaşte rolul istoric al lui Lenin.
• Ion Cristoiu: De aici însă pînă la ce s-a întîmplat cu zeificarea lui Lenin e o cale lungă. Vladimir Ilici Ulianov a fost, incontestabil, un bărbat istoric. A fost însă un om. Un om cu o identitate concretă.
• Ion Cristoiu: În zeificarea lui Lenin un loc fundamental îl ocupă, desigur, mumificarea cadavrului. La început a fost vorba doar de o păstrare a trupului leninist dincolo de hotarele înmormîntării propriu-zise.

Lenin, pe numele său de buletin, Vladimir Ilici Ulianov a răsturnat, printr-o lovitură măiastră, Imperiul ţarist, mai precis caricatura democratică întruchipată de guvernul Kerenski, şi a instaurat în Rusia socialismul de tip bolşevic. Pentru comunişti, faptele sale trec drept măreţe. Nu sînt mărunte nici pentru ceilalţi locuitori ai Planetei. Nu e de ici de colea să transpui în practică o utopie. Bun sau rău, comunismul a schimbat faţa lumii. Trebuie să fii bolşevic întors pe dos, adică anticomunist ciomăgar, pentru a nu recunoaşte rolul istoric al lui Lenin. Că vrem sau nu, el se înscrie între personalităţile marcante nu numai ale secolului XX, dar şi ale tuturor secolelor de evoluţie a societăţii omeneşti. De aici însă pînă la ce s-a întîmplat cu zeificarea lui Lenin e o cale lungă. Vladimir Ilici Ulianov a fost, incontestabil, un bărbat istoric. A fost însă un om. Un om cu o identitate concretă. Despre care au rămas mărturii, spre deosebire de Cristos, ca să dăm un exemplu, ale vieţii sale pămînteşti: înscrisuri, fotografii, filme. Un om, aşadar, care a mîncat, a băut, a făcut amor, a schiat şi s-a plimbat, a condus o revoluţie. Indiferent de măreţia faptelor şi ideilor sale, el a fost totuşi un om. Acest om însă a fost obiectul unei zeificări de care nici un alt biped n-a beneficiat în istorie.

Viaţa pămîntească a lui Lenin, de om care, asemenea nouă, tuturor, a fost alcătuit din carne şi oase, a devenit obiectul unei iscodiri pînă în cele mai mărunte cute, iscodire tipărită în milioane de volume. După moartea marelui bolşevic, petrecută în 21 ianuarie 1924, la ora 18,50, s-a pornit o goană turbată, preţ de cîteva decenii, pentru scrierea şi descoperirea de articole gen: Cum l-am cunoscut pe Lenin. Rezultatul? Au fost publicate cinci volume de memorii despre Lenin. Pentru a 120-a aniversare a naşterii lui Lenin, în 1990, se hotărîse publicarea a 10 volume de astfel de memorii. Prăbuşirea comunismului a făcut ca planul să nu fie îndeplinit decît pe jumătate.

Cuvintele i-au fost supuse aceleiaşi exploatări unice în istorie. Scrise sau vorbite, ele au fost tipărite pînă la ultima virgulă. în volumul său „Lenin – o nouă biografie” Dmitri Volgokonov trece în revistă evoluţia în timp a ediţiilor de opere complete ale lui Lenin. De la cele 20 de volume ale primei ediţii s-a ajuns la 55 de volume pentru ediţia a cincea. Cea de-a şasea, care se afla în stadiul de pregătire cînd au survenit evenimentele din august 1991, trebuia să aibă minimum 70 de volume. În sine, 70 de volume nu reprezintă mare lucru. Cu o singură condiţie: ca Lenin să fi trăit vreo 100 de ani şi să fi scris în fiecare zi de dimineaţa pînă seara. Numai că bolşevicul bolşevicilor din Rusia şi din întreaga lume a murit relativ tînăr, la 54 de ani. Cu îndeletnicirea scrisului nu prea s-a omorît. A avut şi alte treburi. în afară de revoluţie, s-a plimbat, a schiat, s-a culcat cu Krupskaia şi cu Iness Armand. Cum se explică atunci nemaipomenitele proporţii ale operelor sale complete? Foarte simplu. Urmaşii săi n-au lăsat netipărită în milioane de exemplare nici cea mai neînsemnată hîrtiuţă cu preţiosul scris leninist: de cărţi şi articole pînă la epistole şi bileţele. Cine are tăria de a citi zecile de volume ale ediţiilor de opere complete ale lui Lenin va descoperi, printre altele, zeci, sute de bileţele. Măreaţa operă a lui Lenin cuprinde şi texte cum ar fi, de exemplu, instrucţiunile lui Lenin privind

„Regulamentul sanitar pentru locuitorii Kremlinului”: „Toţi cei care sosesc (cu trenul) înainte de a intra în locuinţă trebuie să facă o baie şi să predea hainele murdare responsabilului cu dezinfecţia (la baie). Oricine refuză să respecte Regulamentul sanitar va fi expulzat imediat din Kremlin şi judecat sub acuzaţia de a fi provocat prejudicii sociale”.

Tot în opera pe care studioşii ar trebui s-o parcurgă cu creionul în mînă, vom putea întîlni şi bileţelul trimis de Lenin chirurgului V.A. Obuh, care l-a operat pe Stalin, în ianuarie 1921: „Vrei, te rog, să-i trimiţi lui Stalin 4 sticle de vin roşu de cea mai bună calitate? Trebuie să-şi recapete puterile înainte de operaţie”.

Pentru strîngerea şi publicarea unor astfel de flecuşteţe s-a cheltuit nu numai energie intelectuală. S-au dus pe apa sîmbetei milioane de ruble. Potrivit lui Volkogonov, după moartea lui Lenin, Stalin a declanşat, ceea ce s-a numit ulterior, Leniniada: descoperirea, cumpărarea şi vîrîrea la un loc a tot ce era legat, într-un fel, de numele lui Lenin. Cum multe dintre relicve se aflau peste hotare, ele au fost cumpărate în valută.

Cultul post-mortem nu s-a oprit aici. S-a considerat că opera lui Lenin – cea scrisă, dar mai ales cea făcută – nu putea să aparţină unui creier obişnuit. De aceea, s-a trecut la una dintre cele mai fantasmagorice momente din istoria lumii moderne: înfiinţarea, în 1925 a unui laborator, devenit ulterior ditamai institutul, pentru studierea creierului care l-a avut pe Lenin drept proprietar. Epopeea acestei activităţi întrece în hazliu textele celor mai mari scriitori ai absurdului. Sute de cercetători şi-au consacrat decenii întregi de activitate pentru a demonstra superioritatea creierului lui Lenin asupra creierelor lui Maiakovski, Miciurin, Lunacearski. Aceasta, deoarece imediat cum murea o personalitate, creierul îi eră dus la institut pentru a putea fi comparat (în chip nefavorabil, evident), cu cel al lui Lenin. în 1994, după prăbuşirea comunismului, dr. Oleg Adrianov, directorul institutului a anunţat sec: „Structura anatomică a creierului lui Lenin nu se remarcă prin nimic senzaţional”. Au trebuit să treacă aproape şapte decenii pentru a se ajunge la o concluzie stupefiantă.

Creierul lui Lenin n-avea nimic ieşit din comun.

În zeificarea lui Lenin un loc fundamental îl ocupă, desigur, mumificarea cadavrului. La început a fost vorba doar de o păstrare a trupului leninist dincolo de hotarele înmormîntării propriu-zise. Fără a ţine cont de protestele Nadejdei Krupskaia, de cele ale fratelui şi surorilor lui Lenin, Biroul Politic al PCUS, a decis, în 24 ianuarie 1924, ca trupul lui Lenin să fie îmbălsămat şi depus sub bolta din zidul Kremlinului pentru a putea fi vizitat. Ulterior, graţie lui Stalin, s-a ajuns la celebrul mausoleu de azi.

Dmitri Volgokonov e, la bază, general. Militar fiind, îi lipseşte cu desăvîrşire umorul. De aceea rîndurile sale despre mumificarea lui Lenin, dar mai ales despre uriaşele costuri ale întreţinerii cadavrului şi a mausoleului, ard de o sfîntă indignare. Civili cum sîntem, noi însă ne prăpădim de rîs. Mai ales cînd citim ce-a simţit Krupskaia, care, supravieţuindu-i, îl vizita din cînd în cînd. Ultima oară, în februarie 1939, celebra tovarăşă de viaţă a lui Lenin, oprindu-se lîngă catafalc, a murmurat încet: „Este exact la fel, dar ia te uită cum am îmbătrînit eu!”. Reacţie perfect explicabilă omeneşte. Cel din faţa sa rămăsese cu înfăţişarea de la vîrsta de 54 de ani. Ea, Krupskaia, avea 70 de ani.

Dezvăluirile de după căderea comunismului au pus într-o lumină şi mai hazlie mumificarea lui Lenin. S-a aflat astfel ceea ce timp de decenii s-a ţinut ascuns. Maşinăria prin care a fost păstrată proaspătă, ca să pară vie, mumia lui Lenin. Cotidianul francez ”Liberation” din 25 martie 1997, publică un reportaj şocant despre cum în timpul iernii Lenin e luat din sicriu, transportat pe o brancardă pînă la laboratorul unde urmează să i se facă toaleta în vederea primăverii. Aici defunctul e dezbrăcat şi vîrît într-o marinată a cărei subtilă compoziţie e un secret bine păzit. Cum dă colţul ierbii, Lenin e întors în sicriul cîntat de întreaga literatură proletcultistă şi „îmbrăcat în straie de duminică, cu braţele întinse, palma stîngă desfăcută, dreapta strînsă, barbişonul şi mustaţa tăiate cu grijă, îşi aşteaptă vizitatorii”.

Fie şi numai pentru această aberantă zeificare a unui om, comunismul trebuia să se prăbuşească.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro