• Ion Cristoiu: Moftul român e, din cîte se ştie, o publicaţie satirică scoasă de I.L. Caragiale împreună cu Anton Bacalbaşa. Nota definitorie a acestei reviste stă în faptul că nici un articol, nici o notiţă nu poartă semnătura cuiva.
• Ion Cristoiu: De ce nu sunt redate publicului de azi toate textele apărute în Moftul român? Deşi istoricii literari în frunte cu Şerban Cioculescu au ezitat să le atribuie lui Caragiale, după opinia mea, chiar dacă n-au fost scrise de genialul prozator, au intrat în revistă după ce au fost aprobate de Caragiale.
• Ion Cristoiu: Poartă astfel pecetea genialei priviri care le-a examinat critic. Pentru exemplificare, iată excepţionala proză Misionarul din Moftul român, nr. 36, 1893, hazoasă parodie a literaturii teziste promovate la vremea respectivă de socialiştii români.

Moftul român e, din cîte se ştie, o publicaţie satirică scoasă de I.L. Caragiale împreună cu Anton Bacalbaşa.

Nota definitorie a acestei reviste stă în faptul că nici un articol, nici o notiţă nu poartă semnătura cuiva.

Ulterior, I.L. Caragiale şi-a retipărit în volume bucăţile de proză şi publicistică apărute fără semnătură în Moftul român.

La rîndu-i, Anton Bacalbaşa şi-a strîns între coperţile unei cărţi textele satirice despre Moş Teacă.

Practicînd un travaliu de arheologie literară, Şerban Cioculescu a identificat şi alte bucăţi de-ale lui Caragiale, luîndu-şi curajul de a le tipări ca aparţinînd marelui satiric.

Au rămas pe dinafară numeroase bijuterii ale presei umoristice, publicate, toate, fără semnătură în Moftul român.

Terminînd de citit întreaga colecţie pe 1893, m-am întrebat:

De ce nu sunt redate publicului de azi toate textele apărute în Moftul român?

Deşi istoricii literari în frunte cu Şerban Cioculescu au ezitat să le atribuie lui Caragiale, după opinia mea, chiar dacă n-au fost scrise de genialul prozator, au intrat în revistă după ce au fost aprobate de Caragiale.

Poartă astfel pecetea genialei priviri care le-a examinat critic.

Pentru exemplificare, iată excepţionala proză Misionarul din Moftul român, nr. 36, 1893, hazoasă parodie a literaturii teziste promovate la vremea respectivă de socialiştii români.

M-am amuzat citind-o nu numai ca la lectura unei proze în sine, dar şi ca la întîlnirea unui text amintind izbitor de literatura proletcultistă.

Misionarul

Poemă în proză rimată

… Săraca! avea şi de ce să fie atît de neliniştită… Căci, văzînd că, – de două săptămîni de cînd el trecea în fiecare zi aruncîndu-i priviri pline de înţeles pentru cine ştie să priceapă (căci ocheade compătimitoare, însemnează ocheade de amor), văzînd, zic, că el nu făcea nici un pas de înaintare, azi, cînd a trecut după amiază, jumătate zdravănă, jumătate nebună, i-azvîrlise pe fereastră un bileţel, două rînduri: «Diseară, zece… te aştept… a doua uşe îndată cum…»

Zece? Era gata de la opt şi oricine poate să-şi închipuiască neastîmpărul ei, muncită fiind pe de-o parte de căinţă pentru uşuratica ei purtare, pe de alta de răscoala întregului ei trup, în care, fără să-şi dea seama, se adunase zi cu zi un prisos de activitate, sporit şi mai mult prin căldura băii, prin enervarea parfumului şi prin farmecul neobişnuit al lucrurilor, al luminii lunii, al adierii austrului în perdele…

Ah! dacă ar veni mai degrabă s’o scape de tiranul care o biciuieşte pe dinăuntru, care-i zvîcneşte tîmplele şi inima şi care o face să se întoarcă de acolo pînă colo în patul sclipitor de curăţenie.

Unsprezece!…

… Un pas nesigur pe scară… Se opreşte niţel… Vine! Doamne! ce frică i-a fost că n-o să vie!

Şi iată-l el. Într-o clipă sare din pat, îl smulge din cadrul uşei în care-l bate luna drept în faţă, închide uşa, îl tîrăşte şi se agaţă de gîtul lui, sărutîndu-l peste gură, peste ochi. A! dacă ar avea minte grăuntele de iarbă de puşcă, cum ar sări în calea chibritului care se apropie!…

E înalt şi voinic, ea, mică şi mlădioasă, – vîntul tremură’n perdele, luna mîngîie covorul, patul îi aşteaptă tainic şi nerăbdător aruncînd valuri de mirosuri îmbătătoare…

Hai să ieşim şi să-i lăsăm.

Dar, el a îmbrîncit-o cît acolo şi şi