- Ion Cristoiu: „Arina Vasilievna era tipul boieroaicei ruse din vremurile apuse. Ar fi trebuit să trăiască cu vreo două sute de ani mai înainte, în timpul vechii boierimi moscovite. Era foarte bisericoasă şi impresionabilă”
- Ion Cristoiu: „Credea în darul celor «apucaţi» de a proroci viitorul, în duhurile casei şi al pădurii, în întîlnirile prevestitoare de rele, în deochi, în leacuri băbeşti, în puterea magică a sării pe altar în Joia Mare, în apropiatul sfîrşit al lumii”
- Ion Cristoiu: „Nu mînca nici carne de viţel, nici de porumbel, nici de iepure, nici raci, nici brînză, nici sparanghel, nici gulii, nici harbuji (pentru că un harbuz spintecat semăna, chipurile, cu capul tăiat al Sfîntului Ioan Botezătorul”
Tipă de altădată. Părinţi şi copii de Turgheniev mi se pare o carte proastă prin raportare la marea literatură rusă. Confruntarea dintre generaţii ia aici forma confruntării de idei cînd în realitate e o confruntare între oameni. Toate personajele pălăvrăgesc la infinit despre reformarea societăţii ruseşti, despre nihilism, despre tradiţiile ruseşti şi despre cît de mult putem învăţa de la Franţa. Nu cred să existe în literatura română atîtea trimiteri la opere din străinătate, nici măcar în cărţile despre cotonogelile dintre academicieni. Totuşi, există personaje tipic prozei ruseşti, ca această moşiereasă:
Advertisment
„Arina Vasilievna era tipul boieroaicei ruse din vremurile apuse. Ar fi trebuit să trăiască cu vreo două sute de ani mai înainte, în timpul vechii boierimi moscovite. Era foarte bisericoasă şi impresionabilă, credea în tot soiul de semne, în ghicit, în descîntece şi vise; credea în darul celor «apucaţi» de a proroci viitorul, în duhurile casei şi al pădurii, în întîlnirile prevestitoare de rele, în deochi, în leacuri băbeşti, în puterea magică a sării pe altar în Joia Mare, în apropiatul sfîrşit al lumii; credea că, dacă în Duminica Paştelui, la vecernie, lumînările ard fără să se stingă, hrişca va rodi bogat, iar ciupercile, dacă sînt văzute de ochi omenesc, încetează să mai crească; credea că diavolul se trage mai ales spre locurile mlăştinoase şi că fiecare evreu are pe piept o pată de sînge; se temea de şoareci, de şerpi, de broaşte, de vrăbii, de lipitori, de tunet, de apă rece, de curent, de cai şi de ţapi, de oamenii roşcaţi şi de pisicile negre, iar greierii şi cîinii erau după ea nişte vietăţi spurcate; nu mînca nici carne de viţel, nici de porumbel, nici de iepure, nici raci, nici brînză, nici sparanghel, nici gulii, nici harbuji (pentru că un harbuz spintecat semăna, chipurile, cu capul tăiat al Sfîntului Ioan Botezătorul), iar cînd vorbea despre stridii, tremura carnea pe ea de scîrbă, îi plăcea să mănînce bine şi în acelaşi timp ţinea cu străşnicie posturile; dormea cîte zece ceasuri, dar, cînd pe Vasili Ivanovici îl chinuiau durerile de cap, rămînea de veghe toată noaptea, fără să se culce; nu citise în viaţa ei nici o carte, afară de Alexis, sau Coliba din pădure, scria o scrisoare, cel mult două, pe an, dar se pricepea bine la treburile casnice, la dulceţuri şi la uscatul fructelor, deşi nu făcea nimic cu mîna ei şi îndeobşte se urnea din loc cam anevoie.”
*
Recomandări
Pasaj de telenovelă. Din La caduta di Constantinopoli, cartea lui Giorgio Bertome despre Giovanni Giustiniani, transcriu un pasaj de telenovelă. Tatăl lui Giovanni, Bartolemeo Giustiniani Longo, pleacă în expediţie împotriva piraţilor din Marea Tireniană, trimis de Republică, în fruntea escadrei de patru galere. Autorul şi-l imaginează telenovelistic pe copilul Giovanni pe chei:
„Cînd galerele au dispărut la orizont, mulţimea a plecat de la chei în grupuri mici, comentînd spectacolul pentru a fixa în memorie imagini şi fraze schimbate pe care urmau să şi le amintească în serile calde de vară, vară, sub cerul înstelat, sau în zilele reci de iarnă, lîngă cămin, cînd vor povesti pentru a suta oară, plecarea flotei lui Bartolomeo Giustiniani Longo în războiul împotriva piraţilor florentini şi despre amicul sau ruda sau cunoştinţa îmbarcată. O bucată de istorie genoveză care urma să fie transmisă în posteritate. În cele din urmă, docurile au rămas pustii, dar nu complet, pentru că micuţul Gian era încă acolo şi acolo a rămas pînă seara pentru a fanteza despre o mie de aventuri pe care tatăl le va trăi, dacă bătaia de la prânz nu l-ar fi adus înapoi la realitate. Doar atunci a lăsat calmul apelor portuare şi s-a întors acasă.”
*
Despre Oliver Stone. Deşi am convingerea că DVD-ul Născuţi asasini l-am cumpărat, îl iau din nou de la Mediagalaxy. L-au pus la pachet cu un alt film creat de Oliver Stone, Rai şi Pămînt, potrivit unui truc al magazinului de a scăpa de un excedent de discuri nevandabile. Pe Oliver Stone îl ştiu de la filmul despre Fidel Castro. Mai nou a făcut un film cu Vladimir Putin. Cei cărora li s-a făcut clismă la creier cu soluţie neobolşevică l-au denunţat drept duşman al Poporului (al Democraţiei, cum se spune acum), pentru că nu l-a înjurat de mamă pe Putin în timpul dialogului. Despre regizorul de filme artistice Oliver Stone am auzit, dar de fiecare dată am evitat să văd ceva de el, suspectînd tendenţiozitatea de Stînga. Aseară am început Născuţi asasini. E un film descumpănitor pentru consumatorii de pelicule ca mine pentru amăgirea numită artă şi nu pentru amăgirea numită iluzia vieţii. Obişnuit cu filme simple, chiar dacă unele capodopere, după vreo 20 de minute de dat din picioare la bicicleta de apartament, simt nevoia unei introduceri didactice prin lecturi de pe internet. Crezusem că partea cu juna abuzată de părinţi era un spectacol de bar pe parcursul căreia cei doi – interpreţi ieftini – s-au cunoscut. De pe internet aflu că e o etapă reală de viaţă, reprodusă însă parodic de către Oliver Stone, în tonuri de soap opera. Amănuntul acesta ajunge pentru a semnala că filmul nu e de văzut dînd din picioare pe bicicleta de apartament. E de văzut doar de snobi, de cei care, ca şi în cazul lui Marcel Proust, deşi s-au plictisit de la primele pagini, se grăbesc să afirme c-au citit tot Timpul pierdut? Cred că nu. Chiar şi cu excesul de artificii artistice, care fac înaintarea prin film ca mersul pe podele acoperite de confeti pînă la vreo jumătate de metru, filmul impresionează prin faptele aiuritoare ale celor doi, abisuri sufleteşti pe care doar Shakespeare ar cuteza să le sondeze, e drept fără a fi convins că ajunge la vreo concluzie sigură. Criticii publicitează filmul ca o satiră atroce a senzaţionalismului mediatic, concretizat în transformarea celor doi ucigaşi în vedete mediatice. Nu cred că în asta constă esenţa filmului. Pe mine cel puţin mă impresionează felul de a fi al celor doi, despre care poţi spune că întruchipează absurdul firii omeneşti în cel mai pur stil al său.
NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro
Partenerii noștri