- Ion Cristoiu: La lectura de data trecută, preocupat de Căderea Constantinopolului, am fost atent la Imperiul Bizantin în sine. Acum sînt atent la Imperiul Bizantin văzut dinspre turci.
- Ion Cristoiu: Deşi sîntem doar în secolul al VIII-lea, cînd turcii nici măcar nu rîvneau la fericitele sălaşuri de dincolo de Zidurile straşnic păzite, totuşi Bizanţul dă semne de oboseală morală, vizibile doar iniţiaţilor, precum Kesarion Breb.
- Ion Cristoiu: „Acuma duşmanul e înlăuntru, cu sabia scoasă; pare prieten şi slujitor, dar mîrîie şi loveşte de cîte ori îşi aduce aminte de destinul lui. Deci, o pretene, primejdia şi moartea stau în fiecare zi la masă cu Împărăţia.”
Sînt pe la jumătate cu Creanga de aur, legendarul roman al lui Mihail Sadoveanu, roman ştiut de mine aproape pe de rost, atît de mult l-am studiat cu creionul în mînă. Fiecare timp al lecturii presupune un cititor determinat de timpul de pînă atunci. Am scris la un moment dat şi chiar am tipărit un eseu despre deosebirile de gînd, ba chiar şi de trăiri, apărute din lecturile la intervale de timp ale romanului lui Gabriel Garcia Marquez, Un veac de singurătate. Ca şi apa fluviului în care filosoful nu se putea îmbăia de două ori la fel, pentru că apa se schimbă de la o clipă la alta, asemănător, nu sîntem aceiaşi în diferite momente de lectură a aceleiaşi cărţi. De fiecare dată, cel puţin eu, cînd am recitit o carte n-am fost acelaşi de data trecută. Şi-au spus cuvîntul stările de spirit, atmosfera în care s-a petrecut cititul, experienţa de viaţă şi experienţa de lectură.
Aparent, la noua citire a Crengii de aur ar trebui să nu mai am nici un gînd nou, nici un pretext de a nota ceva diferit de notările iscate de lecturile anterioare.
Şi totuşi am.
Între cele două lecturi mi-am îmbogăţit experienţa culturală cu prezenţa turcilor în coasta Imperiului bizantin. Mi-e greu, dacă nu imposibil, să nu recunosc în luxul, în strălucirea, în fala şi în orînduiala Bizanţului din Creanga de aur notele definitorii ale realităţilor din cetăţile bizantine aflate în război cu tribul lui Ertugrul şi al lui Osman, Kyi, ca de exemplu Karacahisar şi Kulucahisar.
La lectura de data trecută, preocupat de Căderea Constantinopolului, am fost atent la Imperiul Bizantin în sine. Acum sînt atent la Imperiul Bizantin văzut dinspre turci. În astfel de descrieri, deşi surprinzînd realităţi din anul 787, an crucial pentru victoria Împărătesei Irina asupra fiului Constantin, deşi anterioare cu aproape şapte secole timpului în care se petrec Ertugrul şi Osman, recunosc Bizanţul din cetăţile rîvnite de tribul Kyi:
„Cînd se închiseră după ele uşile înflorite cu fildeş şi argint, despărţindu-le de lumea lor, bătrîna doamnă Teosva şi copila intrară în chilii bogate anume pregătite. În ganguri stăteau străjerii hadîmbi, cu săbiile, întorcînd priviri holbate. Icoanele se uitau blînd de după candele. Mozaicurile înfăţişau vulturi şi păuni neclintiţi. Pe ferestrele deschise se vedeau sclipind ape adînci, dincolo de rîndurile de chiparoşi înalţi. Din pridvorul unde îndrăzniră să iasă, deasupra grădinilor, nu mai vedeau nimic din frămîntarea care le însoţise două ceasuri mai ʼnainte. Fantome ale singurătăţii se înşirau sub bolţi de umbră, pînă la zidurile zimţuite, unde stăteau străjile cu zale şi arme. Păunii cei vii, suiţi pe trepte de piatră, în unghiurile grădinilor, păreau şi ei păzitori ai tăcerii de seară. De la o vreme, urechea lor se deprinse şi cu susurul moale al tufişurilor înflorite şi al apelor care curgeau în havuzuri. Li se părea că liniştea curge şi din stele. Părea că timpul stă. Pipăindu-şi pe perete umbra, Maria se întoarse către chilia ei, unde văzu clepsidra însemnînd totuşi orele. Acolo deci era sălaşul pămîntean al fericiţilor între oameni, aleşi ai lui Dumnezeu.”
Deşi sîntem doar în secolul al VIII-lea, cînd turcii nici măcar nu rîvneau la fericitele sălaşuri de dincolo de Zidurile straşnic păzite, totuşi Bizanţul dă semne de oboseală morală, vizibile doar iniţiaţilor, precum Kesarion Breb:
„Străinul nu uitase să intre întîi în templele lui Dumnezeu şi cercetase mai întîi clădirea întru toate lăudată a Sfintei Sofia cea cu nouă turnuri şi măiestrite arcade. Stătuse singur între închinători şi se plecase către Delthamistic, căruia oamenii de rînd obişnuiesc a-i spune ochiul-lui-Dumnezeu. Apoi între făclii, candele şi icoane bogate, privirea lui pătrunzătoare cunoscuse coloanele scumpe, răpite de la templele Egipetului şi aduse aici de împăraţii lumii. Pe această frumuseţe veche se sprijineau bolţile lumii nouă. Deci dădu laudă în inima sa Dumnezeului tuturor timpurilor.
În unele după-amiezi, către asfinţitul soarelui, găsise vreme să stea de vorbă cu jidovii şi cu asiaticii lui de la sălaşul unde poposise ori cu zarafii care pîndeau ca păianjenii în umbra bolţilor lor. Ceea ce-i şopteau acei oameni vicleni despre Bizanţ era cu totul altceva decît priveliştea strălucită care se înfăţişa ochilor. În hipodrom se vînturau aurării, brocarturi şi steme; împărăţia ieşea în uliţă cu alaiuri înfricoşate, între străjeri cu platoşe şi arme scumpe; bogăţiile şi fala curgeau pe toate căile pînă la Şapte Turnuri, pînă la Poarta de Aur, pînă la Apeductul lui Valentie; închinarea norodului se făcea cu sunet; muzicile cîntau între grădini înflorite; soarele sporea bogăţiile şi frumuseţile lumii grămădite în acea cetate de către atîţia împăraţi, într-atîtea veacuri, după atîtea războaie; între cerul ca o boltă de peruzea şi între lucirea de oglinzi a Propontidei toate erau întocmite să pară un paradis.
Însă toate cele omeneşti sunt părere şi sub lumină viermuiesc putreziciunile.”
Prăpastia dintre adîncuri şi suprafaţă e invocată şi de părintele Platon de la Sfînta Mînăstire Sakkoudion în prima discuţie mai largă cu Kessarion Breb:
„Seara, în chilie, părintele Platon, uitîndu-şi truda, şi-a adus iar aminte de grijile, întrebîndu-se ce rînduială va binevoi să facă Dumnezeu împărăţiei Bizanţului.
– Căci împărăţia noastră, zicea sfinţia sa, e cea mai mare şi mai lăudată dintre toate împărăţiile, însă are slăbiciuni şi păcate, ca orişicare alcătuire omenească. Împăraţii şi împărătesele umblă în purpură şi aur, iar la genunchii lor îşi pleacă frunţile toţi dregătorii şi slujitorii, socotindu-se ca o pulbere nevrednică în faţa unor asemenea măriri. Şi cu toate acestea domnii din Palatul Sfînt, din tronurile lor şi de sub cununile lor de nestemate, stau sub ameninţarea strategilor din Asia şi din Tracia si cel mai ades cad sub jocurile de săbii ale străjilor de lefegii. Aceşti străini, barbari de la miazănoapte şi miazăzi, urmează năluciri şi patimi ale clipei: în sufletul lor nu trăieşte un Bizanţ al tuturor veacurilor, ci un Bizanţ de o zi cînd pot să cîştige sigle şi să bea vin, după ce vor luneca prin sînge. De sute de ani stă această împărăţie ca o comoară scumpă, pe care o împresură din patru zări lotri prădalnici. Împăraţi vrednici i-au bătut şi i-au spîrcuit, ei se întorc iarăşi în acelaşi loc, adulmecînd. Unii se supun, cerînd să se oştească ei pentru Împărăţie. Aşa, încet-încet au ajuns să poarte ei sabia, iar grecii se lenevesc şi dormitează pe comorile lor. Acuma duşmanul e înlăuntru, cu sabia scoasă; pare prieten şi slujitor, dar mîrîie şi loveşte de cîte ori îşi aduce aminte de destinul lui. Deci, o pretene, primejdia şi moartea stau în fiecare zi la masă cu Împărăţia.”
Tot episcopul, după ce Breb observă că în cazul lui Constantin, fiul Irinei, se cere transformarea patimilor omeneşti în putere pentru Împărăţie, descrie o lume în care pîndesc demonii:
„– O, domnule, murmură episcopul, se vede că nimic nu ţi se poate ascunde. Se află mulţi oşteni vechi care nădăjduiesc în braţul lui Constantin cel Tînăr, aducîndu-şi aminte de vrednicia la război a lui Constantin Copronimul-Împărat. Dacă asemenea braţ ar rămînea al ortodoxiei, atunci tăria Bizanţului ar spori. Ar mai rămînea deschise şi alte răni, dar pentru acelea s-ar găsi vraci. Ar fi întîi să se alunge de la Bizanţ demonul zavistiei, care stă la pîndă cu ochii verzi ca fierea. După ce ar fi prigonit acest demon dintre dregătorii cei mari, ar veni rîndul altora. Căci mai este un demon al lăcomiei de argint şi altul al nedreptăţii şi silei, şi altul al putreziciunii trupeşti. Cea mai frumoasă şi mai îmbelşugată împărăţie aceasta este, avînd comorile adîncului, mări line, ogoarele de holde ale Traciei şi grădinile Asiei; dar slujitorul împărătesc nu cunoaşte dreptatea, nici mila; răpeşte sărmanului puţinul său, se umileşte către cei bogaţi, ca să se îndestuleze şi el pentru nevrednicia lui; primeşte mîndă de la neguţători; asupreşte pe sărman şi pe văduvă.
Trebuiesc izgoniţi şi aceşti demoni.”
Scriam pe 1 septembrie 2014. O linguşire a lui Traian Băsescu de care i-ar fi fost greaţă pînă şi lui Nicolae Ceauşescu!
Din cîte se ştie, mă număr printre puţinii lideri de opinie care mai cred că Traian Băsescu a făcut Istorie în cei zece ani de mandat. De cîte ori am posibilitatea, susţin asta, chiar şi spre disperarea unor confraţi mai mult sau mai puţin tineri şi spre deosebire de cei porecliţi intelectualii lui Băsescu, în chip eronat, desigur, pentru că ei erau, de fapt, intelectualii banilor lui Traian Băsescu. Pe site-ul postului B1 Tv, dau în această dimineaţă de toamnă sadoveniană peste un articol la care pînă şi eu, lider de opinie cu o părere bună despre Traian Băsescu, m-am simţit prost în numele lui Traian Băsescu:
„Preşedintele Traian Băsescu, ascultat cu atenţie de liderii europeni şi aprobat de Angela Merkel, la Bruxelles
Când vine vorba despre politică externă, toţi aleşii sunt experţi. Însă singurele criterii după care le poate fi apreciată performanţa sunt rezultatele şi imaginile în care sunt văzuţi alături de liderii internaţionali. Din ele, ne dăm seama repede cine «ascultă» docil şi cine promovează mai bine imaginea ţării în afară. Cancelarul Angela Merkel ascultă cu atenţie. Premierul britanic David Cameron dă din cap aprobator. În centrul celui mai select cerc de politiceni de la reuniunea de la Bruxelles domină Traian Basescu. Şeful statului stă de vorbă ca un antrenor în mijlocul echipei. Vorbeşte şi nimeni nu îl întrerupe. Mai mult, este aprobat pas cu pas.”
Pe vremea lui Nicolae Ceuaşescu, dacă un piţifelnic din redacţie mi-ar fi adus spre publicare un asemenea articol greu de imaginat ca produs al unui creier, şi nu al unei limbi în căutare disperată de Înalt Fund, l-aş fi respins cu scandal, pe motivul, intemeiat, că-şi bate joc de tovarăşul Nicolae Ceauşescu.
Făcut otova, de minţi îngălate, Cultul Personalităţii poate deveni rapid Compromiterea Personalităţii. Dacă Traian Băsescu mai are o urnă de luciditate, cum cred, îl rog să se delimiteze public de o asemenea linguşire de care, sunt sigur, i-ar fi fost greaţă şi lui Nicolae Ceauşescu.
NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro