Ion Cristoiu: Ce-a fost cu adevărat Războiul nostru de Independenţă

• Ion Cristoiu: Ambasada Federaţiei Ruse la Bucureşti a sărbătorit Ziua Independenţei noastre scoţînd cartea – cu aspect de revistă pe hîrtie de lux – Războiul Ruso-Turc din 1877-1878 şi România.
• Ion Cristoiu: De fapt, cum arată documentele, noi am cam fost tîrîţi în ceea ce s-a numit Războiul de Independenţă. După Convenţia de la Paris, deşi nu beneficia de un act oficial, România era practic independentă.
• Ion Cristoiu: La început noi am încheiat o Convenţie de trecere a trupelor ruseşti prin România. Constantinopolul a răspuns atacîndu-ne. Am participat la Război la cererea ruşilor. Nu se poate vorbi astfel de un Război de Independenţă în genul celor duse de bulgari, de muntenegreni, de bosniaci.

Ambasada Federaţiei Ruse la Bucureşti a sărbătorit Ziua Independenţei noastre scoţînd cartea – cu aspect de revistă pe hîrtie de lux – Războiul Ruso-Turc din 1877-1878 şi România.

Sînt publicate articole ale unor istorici ruşi ai Balcanilor şi, mai ales, fotografii de picturi şi documente aflate în arhivele ruseşti.

Sincer să fiu nu m-a preocupat Războiul de Independenţă. De-a lungul timpului, şcoala, presa, opinia publică au întreţinut despre dobîndirea Independenţei o imagine de carte poştală colorată. Am rămas cu imaginea unei sărbători cîmpeneşti atît în plan militar, cît şi în cel politic. În plan militar a făcut carieră faimoasele şi stupidele versuri Pe drumul de costişe ale „veselului” Alecsandri şi tablourile lui Grigorescu. În plan politic, s-a întipărit în memoria mea zicerea lui Kogălniceanu: Sîntem o naţiune independentă.

Studiile din broşură analizează Cîştigarea independenţei în contextul Războiului ruso-turc din 1876-1877, război urmat de Pacea de la San Stefano şi Congresul de la Berlin.

Noua perspectivă îmi stîrneşte interesul faţă de întreaga tărăşenie a Independenţei. Şi-mi reamintesc în chip dureros că nici pînă azi n-am studiat relaţia Imperiului Otoman bolnav cu mult prea sănătosul Imperiu ţarist. Turcii lui Erdogan au scos un lung serial (5 sezoane) dedicat domniei ultimului sultan al Imperiului Otoman, Abdul Hamid II (31 august 1876- 27 aprilie 1909). Venit la putere după debarcarea fratelui – sultanul Murad – după o domnie de doar cîteva luni (30 mai-30 august 1876), cea mai mare provocare a lui Ahmid rămîne Războiul ruso-turc din 1877-1878. Imperiul e învins de Rusia. Istoricii turci invocă singurătatea Imperiului într-o Europă a marilor puteri – Anglia, Rusia, Germania, Austria, Franţa – rîvnitoare la hălci cît mai mari din Bolnavul Europei. Dobîndirea Independenţei de către noi nu poate fi înţeleasă în afara contextului internaţional. Manualele şi presa au creat imaginea unui Război declanşat de România împotriva Turciei pentru a deveni independentă. Un fals patriotic. Într-adevăr, Armata noastră s-a distins prin fapte de vitejie şi a contribuit la victoria Ruşilor în Războiul Ruso-turc. Numai că ea n-a fost de una singură în Bulgaria, ca urmare a puseului naţional de patriotism. De fapt, cum arată documentele, noi am cam fost tîrîţi în ceea ce s-a numit Războiul de Independenţă. După Convenţia de la Paris, deşi nu beneficia de un act oficial, România era practic independentă. Aşa cum arată studiile din broşura Ambasadei la Bucureşti a Federaţiei Ruse, totul a început de la cererea Rusiei de a trece cu Armata prin România pentru a ajunge în Bulgaria, să-i elibereze pe fraţii slavi din Sud. Noi ne-am codit mult timp. Ba mai mult, am încercat să evităm situaţia, milogindu-ne pe la Înaltele Porţi ale Marilor Puteri să ne dea Independenţa pe de a moaca.

Primul Sictir l-am luat de la Turci, care ne-au zis că nu negociază cu o provincie a Imperiului. După care ne-au trîntit uşile în nas marile Puteri europene, interesate a nu lovi Imperiul Otoman prin decizia de a accepta Independenţa unei ţări împotriva deciziei luate de Imperiul. În aceste condiţii ne-am văzut obligaţi să tratăm cu Moscova. Contrar lecţiilor din manual, Ion C. Brătianu a mers la Livadia, pentru că n-avea încotro. Ruşii ameninţaseră că vor trece prin România pentru a ajunge în Bulgaria şi fără acordul nostru. Şi astfel la început noi am încheiat o Convenţie de trecere a trupelor ruseşti prin România. Constantinopolul a răspuns atacîndu-ne. Am participat la Război la cererea ruşilor. Nu se poate vorbi astfel de un Război de Independenţă în genul celor duse de bulgari, de muntenegreni, de bosniaci.

Scriam pe 21 mai 2014

De ce nu-i vizitează pe unguri oficialii americani în timp ce pe noi se întrec să ne viziteze[IC1] ?

Barack Obama în Polonia. Joe Biden în România, unde se află şi preşedintele Cehiei. În ţările vizitate, oficialii americani se întrec în a-i asigura pe cetăţenii ţărilor respective că NATO le va sări în ajutor. Ungaria e ţară membră NATO. Ungaria e ţară membră a UE. Ungaria are un avans substanţial faţă de România atît în SUA, cît şi în Europa de Vest, prin tradiţii, prin diasporă. Şi cu toate acestea Ungaria nu-i vizitată de americani. Ungariei nu-i promite nimeni activarea articolului 5 al Tratatului. De ce? Unii ar putea spune că e reacţia americanilor la ceea ce s-ar putea numi relaţiile speciale ale Budapestei cu Moscova. Aşa o fi. Numai că nu văd ce altceva le-ar putea face ungurilor americanii în afară de a nu le trimite în vizită pe vicepreşedinte. Dar dacă Ungaria e lăsată dinadins în afara conflictului, spre deosebire de România şi Polonia, transformate în poligoane de război cu Federaţia Rusă? Dar dacă americanii sunt liniştiţi în privinţa ungurilor şi consideră că n-are rost să le dea lecţii, în timp ce ei sunt profund îngrijoraţi de situaţia din România şi l-au trimis pe vicepreşedinte ca să facă ordine? Dvs ce credeţi? De ce nu-i vizitează pe unguri oficialii americani în timp ce pe noi se întrec să ne viziteze?

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro