- Ion Cristoiu: Istoriei îi scapă sumedenia faptelor mărunte, a gesturilor neduse pînă la capăt, a frînturilor de idei, incapabilă cum e să redea minuţios atmosfera epocii, viaţa ei cotidiană, altfel spus, carnea şi sîngele ei.
- Ion Cristoiu: În acelaşi timp istoria universală e văduvită şi dintr-un alt unghi de vedere. Pentru a lua cunoştinţă de viaţa obişnuită din epocile anterioare, trebuie să apelăm la memoria unei părţi infime a societăţii: pătura cultă, provenită în marea ei majoritate din rîndul claselor stăpînitoare.
- Ion Cristoiu: Ce gîndeau sclavii, iobagii, nu vom afla niciodată, căci privirea lor asupra lumii ne e interzisă prin absenţa documentelor scrise. Cred, totuşi, c-a existat o opinie a acestor clase asupra lumii, diferită de cea a păturii de sus, o opinie pe care noi n-o putem cunoaşte.
Istoriei universale îi scapă – zice Miguel de Unamuno în Viaţa lui Don Quijote şi a lui Sancho – realitatea, măruntă, cotidiană. Pentru omul trăind în timp şi în spaţiu, chiar şi evenimentele epocale, clătinătoare de conducători şi imperii, sînt percepute tot prin ecourile lor în viaţa de fiecare zi:
„Cea mai bună carte de Istorie Universală, cea mai trainică şi mai cuprinzătoare şi cea mai cu adevărat universală, o va scrie cel ce va izbuti să povestească cu viaţă şi adîncime pizmele, bîrfelile, intrigile şi uneltirile ce se urzesc în Carbajosa de la Sierra (un fel de Cucuieţii din Deal ai Spaniei, n.n.), aşezare cu trei sute de suflete, primarul şi primăreasa, învăţătorul şi învăţătoarea, notarul şi iubita sa de o parte, iar pe de alta, preotul şi jupîneasa lui, cumătrul Roque şi cumătra Mezuca, însoţiţi, şi unii şi ceilalţi, de cîte un cor de ambele sexe. Ce alta a fost războiul Troiei, căruia îi datorăm Iliada?”
Observaţia o regăsim şi la Caragiale în articolul „Cum era odinioară”, publicat în „Universul” din 19 decembrie 1990:
„Învăţăm din trecutul patriei şi neamului nostru numai istoria politică şi militară, dar istoria societăţii, lumii, deasupra vieţii zilnice a căreia s-a desfăşurat politica, şi s-au înfăptuit vitejiil, nu învăţăm, şi prin urmare nu ştim nimic (…).
Îngrămădiri de date, înşirări de nume proprii, înregistrări de fapte, şi-ncolo nimic. Ce vreme era la acele date? ce fel de trăiau zi cu zi fiinţele care purtau acele nume proprii? cum erau locurile unde se săvîrşeau aceste fapte? Nici un răspuns la aceste întrebări”.
Astfel istoriei îi scapă sumedenia faptelor mărunte, a gesturilor neduse pînă la capăt, a frînturilor de idei, incapabilă cum e să redea minuţios atmosfera epocii, viaţa ei cotidiană, altfel spus, carnea şi sîngele ei. Pe vremuri, interese profesionale m-au dus la Arhivele Statului din Focşani. Din filele rapoartelor confidenţiale, aliniatelor informative, din telegramele oficiale, mi s-a conturat, cu încetineala gravă a naşterii omului din lava primordială, viaţa Vrancei în Primul Război Mondial. Dincolo de un singur rînd al cărţii de istorie, fremăta viaţa intensă a unei provincii, cu smerenia jandarmilor în rapoartele trimise superiorilor şi băţoşenia în faţa oamenilor de rînd, cu circularele venite de sus, dominate de acel aer brutal, sigur, al superiorului, nemulţumit de subordonatul lui.
În acelaşi timp istoria universală e văduvită şi dintr-un alt unghi de vedere. Pentru a lua cunoştinţă de viaţa obişnuită din epocile anterioare, trebuie să apelăm la memoria unei părţi infime a societăţii: pătura cultă, provenită în marea ei majoritate din rîndul claselor stăpînitoare. Ce gîndeau sclavii, iobagii, nu vom afla niciodată, căci privirea lor asupra lumii ne e interzisă prin absenţa documentelor scrise. Cred, totuşi, c-a existat o opinie a acestor clase asupra lumii, diferită de cea a păturii de sus, o opinie pe care noi n-o putem cunoaşte.
De aceea, n-am greşit prea tare afirmînd că suntem condamnaţi la o eternă corigenţă la disciplina numită Istorie.
NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro