Ion Cristoiu: Cînd doi ruşi trebuie să ajungă la Paris

• Ion Cristoiu: Mai marii judeţului decid să-i trimită la Paris, la Pasteur, pentru vindecarea de turbare.
• Ion Cristoiu: Momentul plecării ne destăinuie însă o lume pentru care mersul în străinătate e o aventură mai periculoasă decît călătoria lui Cristofor Columb pe Oceanul vrăjmaş, în coaja de nucă zisă şi corabie.
• Ion Cristoiu: Criza de la plecare e punctul culminant al unei deznădejdi manifeste din partea lui Greaznov pe tot parcursul perioadei de pregătire.

Despre cum văd Franţa ruşii din proza lui Cehov, am mai scris.

În schiţa La Paris! publicată de Cehov la 22 martie 1886, doi ruşi – secretarul zemstvei, Greaznov şi profesorul liceului judeţean Lampadkin – sînt suspectaţi de turbare, după ce i-a muşcat o căţea fără stăpîn.

Mai marii judeţului decid să-i trimită la Paris, la Pasteur, pentru vindecarea de turbare.

Reacţia celor doi la vestea că vor pleca la Paris e semnificativă pentru imaginea Franţei în Rusia ţaristă de la finele secolului al XIX-lea:

„Pedagogul (Lampadkin – n.n.) rămase multă vreme gînditor, cu ochii în pămînt, apoi chicoti vesel, şi cu aerul unui om căruia i-a venit în minte un gînd strălucit, îi spuse prietenului (secretarului zemstvei – n.n.):

– Ştii ceva, Vasea? Hai să mergem! Să mă bată Dumnezeu dacă nu zic bine! Parisul e doar străinătate… Europa!

– Şi ce-am pierdut acolo? Dă-l încolo de Paris!

– Civilizaţie! – urmă Lampadkin încîntat. Şi ce civilizaţie! Ce vederi, fel de fel de Vezuvii… împrejurimi! La fiecare pas alte împrejurimi! Nu, zău! Eu zic să mergem!

– Ai căpiat, Iliuşa! Ce avem noi de împărţit cu nemţii?

– Păi acolo sînt franţuzi, nu nemţi!

– Tot un drac! Ce să fac eu printre ei? O să mă prăpădesc de rîs numai văzîndu-i! Şi-apoi cu firea mea, îi mai snopesc şi în bătaie! Zici să plecăm! Ce ne trebuie bătaie de cap? Cine ştie, ne mai pradă, ne mai dă să mîncăm de frupt!…”

Se vede treaba că, deşi secretar al zemstvei, Greaznov e un analfabet în materie de Europa.

Momentul plecării ne destăinuie însă o lume pentru care mersul în străinătate e o aventură mai periculoasă decît călătoria lui Cristofor Columb pe Oceanul vrăjmaş, în coaja de nucă zisă şi corabie.

A.P. Cehov foloseşte aici pana gogoliană îmblînzită de duioşie:

„Peste cinci zile, la gara oraşului, lumea îi petrecea cu mare pompă pe cei doi, pe secretar şi pe pedagog. Toţi oamenii subţiri erau de faţă, începînd cu Pozvonocinikov, mai-marele peste judeţ, şi sfîrşind cu feciorul vitreg, puţin cam chior, al comisarului Voniucikin. Soţia lui Pozvonocinikov le înmînă călătorilor două scrisori de recomandaţie, iar judecătoreasa le dădu o sută de ruble şi o mostră, rugîndu-i să-i cumpere nişte stofă… Urările de bine, suspinele şi jelirile nu mai conteneau. Mătuşica, cuscra şi cele patru surori ale lui Greaznov plîngeau cu trei şiruri de lacrimi. Pedagogul – care se vedea cît de colo că-şi face curaj – ţinea fruntea sus, în schimb, secretarul, care dăduse de duşcă un păhărel şi îşi simţea sufletul înduioşat, se încrunta mereu ca să nu izbucnească în plîns… Dar cînd sună pentru a doua oară clopotul gării, nu se mai putu ţine şi îşi dădu drumul:

– Nu plec, şi gata! – striga el smiorcăindu-se de lîngă vagon. Mai bine turbez decît să mă duc la pastorul ăla! Ducă-se pe pustii!

Dar cei din jur îl potoliră, îl mîngîiară şi îl urcară în vagon”.

Criza de la plecare e punctul culminant al unei deznădejdi manifeste din partea lui Greaznov pe tot parcursul perioadei de pregătire:

„Greaznov era hotărît să nu plece, dar chiar în seara aceleiaşi zile, cei doi prieteni se plimbau ţinîndu-se de gît prin oraş şi cum dădeau de vreun cunoscut, îi povesteau pe loc despre călătoria ce-i aşteaptă. Secretarul era îmbufnat, prost dispus şi neliniştit, pedagogul însă, dimpotrivă, dădea din mîini plin de mulţumire şi căuta mereu alţi oameni cărora să le împărtăşească bucuria lui…

– Toate ar fi bune, dacă n-ar fi la mijloc Parisul ăsta! – căuta să se mîngîie Greaznov. Ce mai viaţă am duce! Toţi ne-ar privi cu milă, oriunde ne-am arăta, s-ar înghesui care mai de care să ne dea cîte o gustare, cîte un păhărel, ba chiar şi bani, dar… Parisul ăsta, bată-l vina! Ce naiba am pierdut acolo? Rămîneţi cu bine, fraţilor! – le spunea el trecătorilor pe care-i întîlnea în cale. Plecăm la Paris! Dacă v-am făcut vreun rău, iertaţi-ne! S-ar putea să nu ne mai vedem!”

Finalul?

Un happy end mai ceva ca-n westernuri.

La patru zile de la plecare, pedagogul Lampadkin îşi face apariţia în orăşel „roşu la faţă, plin de noroi”.

Cei doi nu mai ajunseseră la Paris.

Coborîţi la Kursk au intrat într-o cîrciumă şi au băut toţi banii.

Secretarul zemstvei rămăsese acolo deoarece nu mai avea bani de întoarcere.

Nu-i aşa că ruşii sînt de nevindecat?!