- Ion Cristoiu: Următoarele consideraţii ale lui André Maurois – „Nu trebuie să facem mare caz de femei: doar să ne emoţionăm când le privim şi apoi să ne admirăm că am resimţit un sentiment plăcut pentru atâta lucru” – ar fi făcut ca mulţi mari autori să nu se mai simtă atât de zăpăciţi în faţa femeilor.
- Ion Cristoiu: E vorba de marii realişti, prozatorii solizi, aşezaţi gospodăreşte la masa de lucru pentru a produce lumi după lumi. Severi cu ei înşişi, morocănoşi, cum le stă bine unor oameni ce au de-a face cu atâtea personaje, ei îşi pierd literalmente capul când e vorba de femei.
- Ion Cristoiu: Toţi însă, ar fi tresărit indignaţi în faţa acestei mizerabile păreri despre femei a lui Confucius: „O femeie obişnuită are minte cât un cocoş; o femeie care nu seamănă celorlalte are minte cât doi cocoşi”.
Izbucniri lirice. Că, obişnuit, criticii nu se citesc între ei, e un bun deja câştigat al istoriei literaturii şi, mai ales, al scriitorilor nemulţumiţi de aprecierea operei lor. Că nici scriitorii nu se citesc între ei, iată însă o descoperire surprinzătoare. Şi, totuşi, acesta e adevărul. Dacă, de exemplu, scriitorii s-ar fi citit între ei, mai mult ca sigur, atunci, următoarele consideraţii ale lui André Maurois – „Nu trebuie să facem mare caz de femei: doar să ne emoţionăm când le privim şi apoi să ne admirăm că am resimţit un sentiment plăcut pentru atâta lucru” – ar fi făcut ca mulţi mari autori să nu se mai simtă atât de zăpăciţi în faţa femeilor. Şi nu e vorba de poeţi, a căror fire simţitoare explică fâstâceala pe care o trădează versurile lor când la orizont apare, ca un subiect literar, femeia. Nici măcar de gânditori, a căror turmentare din efortul intelectual cerut de crearea unui sistem filozofic explică astfel de izbucniri lirice, precum cea a lui Kierkegaard:
„Fiecare femeie îşi are vraja ei: surâsul drăgălaş, privirea zburdalnică, ochii strălucitori, capul îmbufnat, spiritul provocator, dulcea melancolie, intuiţia profundă, tristeţea prevestitoare, nostalgia terestră, emoţiile nemărturisite, sprâncenele elocvente, buzele întrebătoare, fruntea plină de mister, buclele seducătoare, pleoapele ce umbresc privirea, mândria celestă, roşeaţa fugară, paşii uşori, graţia aeriană, şoldurile languroase, fremătătoarea reverie a dorinţei, suspinele inexplicabile, trupul zvelt, formele dulci, gâtul arcuit, umerii rotunzi, piciorul mic, mâna drăgălaşă”.
E vorba de marii realişti, prozatorii solizi, aşezaţi gospodăreşte la masa de lucru pentru a produce lumi după lumi. Severi cu ei înşişi, morocănoşi, cum le stă bine unor oameni ce au de-a face cu atâtea personaje, ei îşi pierd literalmente capul când e vorba de femei. Iată-l, de exemplu, pe uriaşul Balzac, întrerupându-şi naraţiunea pentru a insera aceste înduioşătoare consideraţii: „Alături de o femeie care are geniul sexului ei, dragostea nu e niciodată o obişnuinţă; duioşia ei încântătoare ştie să se inventeze în forme atât de felurite; este atât de spirituală şi de iubitoare totodată; pune în firea ei atâta prefăcătorie şi e atât de firească în prefăcătoriile ei încât ajunge să fie tot atât de puternică prin amintire ca şi când e de faţă. Alături de ea, toate femeile pălesc. Trebuie să fi avut teama de a pierde o dragoste atât de cuprinzătoare, de strălucitoare sau să o fi pierdut ca să cunoşti întreaga ei valoare”.
La celălalt capăt al buimăcelii în faţa femeii se află Nicolae Filimon care, în Ciocoii vechi şi noi, se opreşte brusc şi se năpusteşte în această formidabilă diatribă:
„Natura a făcut din inima femeii o carte scrisă cu litere cabalistice, pe care înamoraţii, în vanitatea şi egoismul lor, cred că o citesc şi o înţeleg; în realitate însă sunt foarte puţini aceia care pot zice cu drept cuvânt că au descifrat acele ieroglife, de la care atârnă adesea fericirea şi nenorocirea oamenilor; şi aceşti favoriţi ai soartei nu sunt întotdeauna cei nobili şi avuţi, nici cei frumoşi sau cu spirit, ci uneori cu totul din contră”.
Toţi însă, ar fi tresărit indignaţi în faţa acestei mizerabile păreri despre femei a lui Confucius:
„O femeie obişnuită are minte cât un cocoş; o femeie care nu seamănă celorlalte are minte cât doi cocoşi”.
*
Perspectiva eternităţii. Pe măsura trecerii timpului, se observă şi la Sadoveanu o tot mai mare prezenţă a moralistului, proces specific apropierii de bătrâneţe şi, deci, de înţelepciune, a marilor scriitori. S-a văzut în viziunea naratorului din momentele semnificative ale acestei etape fatalismul psalmistului. Zvârcolirile omeneşti, pe întreaga gamă de destin, iubire, necaz, bucurie, tandreţe, prietenie, moarte ar fi urmărite prin prisma filosofică a deşertăciunii deşertăciunilor. În Estetica sa Tudor Vianu surprinde trei ipostaze ale atitudinii creatorului faţă de lumea operei sale: de jos în sus, de la egal la egal, de sus în jos. Ultima ipostază, de sus în jos, poate defini mult mai exact decât fatalismul perspectiva naratorului din cărţile înţeleptului Sadoveanu. Foiala omenească e privită cu ochiul eternităţii. Mărirea şi decăderea împărăţiilor, luptele politice înverşunate, marile iubiri şi marile trădări se înscriu, toate, conform acestei înţelegeri, în implacabila logică a vieţii. Din depărtarea înaltă în care stă naratorul, se vede ceea ce e ascuns eroului, aflat aici, pe pământ, în plin destin individual sau colectiv: legitatea. Legitatea care se răsfrânge în gesturile fiecărui personaj precum mecanismul ascuns şi atotputernic al creşterii şi înfloririi în configuraţia unei plante. Ceva din această lege ascunsă, dominându-i pe toţi şi pe fiecare, numai de narator cunoscută, este transmis unor personaje: înţelepţilor care se numesc: Grigore Priceputu, Costea Morocine, Mehmet Caimacan. Ştiinţa lucrurilor ascunse sau mai degrabă bănuiala acestora se dezvăluie în învăţăturile memorabil rostite de aceste personaje, făcând din Mihail Sadoveanu unul dintre marii înţelepţi ai literaturii universale.
NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro