Ion Cristoiu: Cum a ajuns Vladimir Putin să conducă Rusia cu o mînă de fier

• Ion Cristoiu: Septembrie 1998. Federaţia Rusă, condusă de Boris Elţîn traversează o Criză financiară fără precedent. Inflaţia a ajuns la 84%, rubla s-a devalorizat. Multe bănci au dat faliment. Cînd am fost la Moscova, cineva mi-a arătat locul din faţa gării Kiev unde veneau profesorii universitari şi academicienii ca să cerşească o bucată de pîine.
• Ion Cristoiu: Semnalam drept principală cauză a Dezastrului absenţa unui stat puternic, condiţie de esenţă într-o ţară care n-a cunoscut şi nici nu cred că va cunoaşte democraţia de tip occidental. Nu avansam la vremea respectivă o profeţie privind Omul care va fi chemat să salveze Rusia impunînd autoritatea statului.
• Ion Cristoiu: În august 1999 Boris Elţîn l-a numit pe Vladimir Putin premier. La cîteva luni după, Boris Elţîn demisionează, lăsînd în loc ca preşedinte interimar pe Vladimir Putin. Vladimir Putin conduce Rusia, aşadar, de 23 de ani.

Septembrie 1998. Federaţia Rusă, condusă de Boris Elţîn traversează o Criză financiară fără precedent. Inflaţia a ajuns la 84%, rubla s-a devalorizat. Multe bănci au dat faliment. Cînd am fost la Moscova, cineva mi-a arătat locul din faţa gării Kiev unde veneau profesorii universitari şi academicienii ca să cerşească o bucată de pîine. La 8 octombrie 1998 Rusia a cerut ajutor umanitar internaţional.

Comentînd într-un editorial din Cotidianul, 3 septembrie 1998, incredibilul Eveniment, semnalam drept principală cauză a Dezastrului absenţa unui stat puternic, condiţie de esenţă într-o ţară care n-a cunoscut şi nici nu cred că va cunoaşte democraţia de tip occidental. Nu avansam la vremea respectivă o profeţie privind Omul care va fi chemat să salveze Rusia impunînd autoritatea statului. El va fi Vladimir Putin. Principala consecinţă a acestei Crize, umilitoare pentru Măreaţa Rusie, pînă mai ieri Superputerea care împărţea Lumea cu America, a fost căutarea disperată a omului care să facă ordine în Rusia aruncată în haos de dispariţia statului sovietic. În august 1999 Boris Elţîn l-a numit pe Vladimir Putin premier. La cîteva luni după, Boris Elţîn demisionează, lăsînd în loc ca preşedinte interimar pe Vladimir Putin.

 Vladimir Putin conduce Rusia, aşadar, de 23 de ani. Reproduc mai jos editorialul consacrat de mine în septembrie 1998 nevoii ca Rusia să fie condusă de o mînă de fier, fie şi pentru că aceasta e tradiţia de secole în Rusia. Să aibă în frunte autocraţi: ţari, primi- secretari ai PCUS, preşedinţi ai Federaţiei Ruse.

Proza dedicată crizei din Rusia riscă să ia proporţiile unei biblioteci. Toate marile gazete ale lumii, publică de vreo lună încoace, număr de număr, editoriale, eseuri, anchete, interviuri, în efortul de a pricepe ce se întîmplă în adîncurile imperiului de la Răsărit. Îşi dau cu părerea analişti, redactori-şefi, reporteri, politicieni, simpli cititori. Enormul dezavantaj al multora constă în necunoaşterea specificului rusesc. De aici, impresia, puternic lăsată şi de intervenţiile unor condeieri dîmboviţeni, de dat cu presupusul. M-au amuzat astfel copios declaraţiile unor politicieni şi opiniile unor jurnalişti potrivit cărora dezastru din Rusia şi are cauza în întîrzierea reformelor. Evident, o asemenea interpretare e un fel de a bata şaua să priceapă iapa. Altfel spus, băgăreţii pe fir din România găsesc în criza din Rusia un nou prilej de a fredona melodia veche, răguşită de cîte ori a fost pusă la patefon, a necesităţii de a trece România prin aventura liberalismului sălbatic.

Pentru a înţelege criza de la Moscova, trebuie să fii specialist în Rusia. De acest avantaj se bucură Hélène Carrere d’Ecausse, autoarea cîtorva cărţi despre avatarurile de veacuri ale colosului de la Răsărit. În „Le Figaro” din 31 august 1998, autoarea pune punctul pe i în dezbaterea privind situaţia din Rusia. Ea vede cauza de fond a dezastrului nu în lipsa de radicalitate a măsurilor de reformă, nu în păstrarea mentalităţilor comuniste, ci în inexistenţa autorităţii de stat. În sistemul comunist – susţine autoarea – statul era Partidul Comunist. O dată partidul dispărut, a dispărut şi acea autoritate absolut necesară desfăşurării unei adevărate economii de piaţă. Cum s-a ajuns la actuala catastrofă? Prin incapacitatea statului rus de a colecta impozite. Un punct de vedere împărtăşit şi de Laurent Joffrin în „Liberation” din 1 septembrie 1998: „Ceea ce lipseşte Rusiei nu e economia de piaţă, ci statul”. Asemenea altor analişti, cei doi surprind cu acuitate aventura la capătul căreia a stat dezastrul de azi de la Moscova. În absenţa unui stat puternic, mai precis a unor instituţii ale statului de drept, care n-au reuşit să ia locul, în planul forţei şi al eficienţei, instituţiilor statului comunist, s-a creat nu o economie de piaţă reală, o economie care făcea învingător pe cel inteligent, pe cel strîngător la pungă, ci o economie subterană, care dă cîştig de cauză escrocului de talent, celui care refuză să respecte nu numai legea, dar şi regula jocului concurenţial. Iar acest escroc s-a recrutat şi se recrutează în Rusia din rîndurile clientelei celor ajunşi la putere. În timp ce oamenii de afaceri cinstiţi, participanţi la economia de piaţă reală, au fost storşi de taxe şi impozite, escrocii, aparţinînd clientelei politice, şi-au văzut în voie de jefuirea avuţiei naţionale, de evaziune fiscală. În aceste condiţii, era normal să se ajungă la sărăcirea vistieriei naţionale cu efectele sale: incapacitatea de a asigura minima protecţie socială, reducerea drastică a banilor pentru sectoarele bugetare. În aceste condiţii, era normal ca ruşii care au luat în serios economia de piaţă reală să falimenteze, în timp ce practicanţii economiei subterane, marii gangsteri cu protecţie politică, să se îmbogăţească şi, mai grav, să risipească banii într-o viaţă deşănţată. Dacă instituţiile statului de drept ar fi funcţionat în Rusia s-ar fi creat o adevărată economie de piaţă. Aceasta deoarece numai un stat puternic în măsură să lichideze corupţia, să spulbere economia subterană, să asigure climatul de afirmare a omului inteligent, dar cinstit, e în măsură să colecteze impozitele, să umple visteria din care urmează să se alimenteze sectoarele bugetare.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro