Ion Cristoiu: Cum dă Arghezi un ciubuc în scris

• Ion Cristoiu: Nicăieri nu e Caragiale ca în scrisorile sale către Zarifopol mai ludic, mai pus pe joacă. Permiţîndu-şi să se copilărească, el scoate, aşa cum copii scot, în joacă, din baloane de săpun, străluciri de curcubeie, nestemate literare în lanţ.
• Ion Cristoiu: Marii ironişti sînt spectatori calmi ai întîmplărilor vieţii. Nimic din jur nu-i tulbură. Rîsul exclude participarea. Un revoluţionar nu va rîde niciodată citind o satiră despre Revoluţie. Creştinul s-ar oripila şi nu s-a amuza urmărind un spectacol care ironizează pe Mesia. Rîsul aparţine celui care nu este implicat.
• Ion Cristoiu: Sînt convins că Tudor Arghezi ştia că nu-l prind laudele, oricît de bine ticluite ar fi. De aceea cred că textele de lustragiu publicistic i-au fost impuse de un interes. În cazul primarului de Albastru va fi avut nevoie de o autorizaţie de la Primărie sau pur şi simplu a socotit că n-ar strica să se pună bine cu edilul de sector.

Jocuri. Genial monolog comic, în partea dinspre Zarifopol mai ales, acest volum de scrisori ale lui Caragiale. Puţine sînt cazurile în care corespondenţa unui scriitor e altceva decît o simplă completare la biografie şi, indirect, la opera scrisă. Caragiale e unul dintre aceştia, dacă nu chiar cel mai strălucit. Uluitoare prin stil, scrisorile lui Caragiale sînt o capodoperă a vervei comice. Geniul marelui satiric, în atingere cu varii subiecte, se pune imediat în mişcare. Rezultatul e o continuă şi seducătoare improvizaţie. Parodierea textelor literar-publicistice ale vremii şi a celor clasice, imitarea graiurilor ardeleneşti şi moldave, jocurile de cuvinte, versurile comice, desenul copilăros pe o carte poştală, rima improvizată succed într-un ritm năucitor, care taie răsuflarea şi lasă în cititor plăcerea de a fi, preţ de cîteva zeci de pagini, spectatorul inteligenţei sclipitoare la lucru.

 Nicăieri nu e Caragiale ca în scrisorile sale către Zarifopol mai ludic, mai pus pe joacă. Permiţîndu-şi să se copilărească, el scoate, aşa cum copii scot, în joacă, din baloane de săpun, străluciri de curcubeie, nestemate literare în lanţ.

*

Lipsă de sensibilitate. Comicul este o proprietate umană. Cînd rîdem de un obiect, presupunem în el, ascunsă, amintirea unui crîmpei uman. Astfel se explică ironia lui Jules Renard şi a poeţilor insurgenţi, a celor îmbătaţi de poezia pe care o degajă, în sufletele lor, un fitil de lampă. În parte, explicaţia o dă umanizarea acestei lumi. Astfel de cazuri presupun îmbinarea sentimentalismului cu detaşarea necesară rîsului. De fapt, lucrurile stau astfel: obiectele moarte prind viaţă, lucrurile mărunte se mişcă printre noi, ne împiedică obişnuitele traiectorii. Apoi, are loc detaşarea, insensibilitatea datorată ironiei. Rîdem de animale cînd deosebim la ele aspecte ale omenescului. Scrie Bergson în acest sens în celebrul eseu Le rire:

„Mulţi au definit omul drept «un animal care ştie să rîdă». Ei l-ar fi putut defini, la fel de bine, şi drept un animal care face să rîdă. Căci, dacă un animal sau un obiect neînsufleţit ajunge să ne facă să rîdem, aceasta se datorează unei asemănări cu omul, unui însemn lăsat de om.”

*

Comic şi conştiinţa spectatoare. „Detaşaţi-vă, asistaţi ca spectatori la întîmplările vieţii: multe drame se vor răsturna în comedie” (Aşa ne îndeamnă Bergson în Rîsul. Rîsul presupune o anume insensibilitate. Nu, nu insensibilitate în general, ci una faţă de un anumit obiect. Marii ironişti sînt spectatori calmi ai întîmplărilor vieţii. Nimic din jur nu-i tulbură. Rîsul exclude participarea. Un revoluţionar nu va rîde niciodată citind o satiră despre Revoluţie. Creştinul s-ar oripila şi nu s-a amuza urmărind un spectacol care ironizează pe Mesia. Rîsul aparţine celui care nu este implicat. Un caz tipic: Moromete. Cînd întîmplările se abat asupra lui, faimosul gospodar din Siliştea-Gumeşti uită să se mai amuze. Şi, totuşi, condiţia spectatorului nu aparţine întrutotul celui care rîde. Spectatoare sînt şi conştiinţele nefericite, cele care urmăresc întîmplările contemporane fără a fi implicate în ele. Atunci, de ce nu rîd şi acestea? Explicaţia rezidă în lipsa idealului. În spatele rîsului se ascunde un ideal, conştiinţa că ceva pentru care merită să lupţi a mai rămas pe lumea asta.

*

Omagii. Am ajuns cu lectura la tableta Profesorul Niculae Minovici, iscălită de Arghezi în Bilete de papagal, 10 noiembrie 1928.

Pricep repede că Niculae Minovici e primar de sector în Bucureşti.

După cum îl alintă Arghezi cu consideraţii măgulitoare îmi spune, chiar de la început, că elogiatul trebuie să fie primarul Sectorului în care se afla Mărţişorul scriitorului.

Nu mă înşel.

Niculae Minovici e primar de Albastru.

N-am nici o dovadă că măgulirile lui Arghezi ascund un interes, rezolvat sau pe cale de a fi rezolvat. Experienţa altor lecturi îmi spune însă că aşa e – cînd are de dat un ciubuc în scris Tudor Arghezi se execută printr-un text publicat la gazetă. Un text în care veninul genialului scriitor se transformă în apă chioară de trudnic mediocru la gazetă. Tudor Arghezi e un mare pamfletar.

Condeiul său scapără ca bijuteriile de lux doar cînd se năpusteşte asupra cuiva pentru a-l tăvăli prin cerneală.

Cînd scrie de bine, Tudor Arghezi oferă un dublu spectacol insuportabil:

1) E penibil.

2) E mediocru.

Sînt convins că Tudor Arghezi ştia că nu-l prind laudele, oricît de bine ticluite ar fi.

De aceea cred că textele de lustragiu publicistic i-au fost impuse de un interes.

În cazul primarului de Albastru va fi avut nevoie de o autorizaţie de la Primărie sau pur şi simplu a socotit că n-ar strica să se pună bine cu edilul de sector.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro