- Ion Cristoiu: Marele general Mihail Lascăr a cedat în lagăr cînd i s-a arătat că are de ales între colaborare şi execuţie sub acuzaţia de criminal de război.
- Ion Cristoiu: De trei ori a refuzat să se predea ruşilor, deşi aceştia îi propuneau condiţii decente de predare. Pentru asta a primit de la Mareşal Mihai Viteazul şi de la Hitler Crucea de fier.
- Ion Cristoiu: Pînă la urmă n-a avut încotro. Lăsat singur a fost constrîns să se predea. Generalul exemplar a fost şantajat cu dosarul de către sovietici.
Dimineaţa, înainte de a pleca la BAR, trag la xerox pagina despre Mihail Lascăr din volumul lui Alexandru Duţu, Armata română în în al Doilea Război Mondial (1941-1945). S-a întîmplat în Crimeea în noiembrie 1941, cînd Brigada 1 Munte asigura protecţia în zona muntoasă a Crimeii. Aici armata noastră se confrunta cu partizanii. Despre asta a scris Const. Virgil Gheorghiu în Am luptat în Crimeea. Sună astfel rîndurile din cartea lui Alexandru Duţu care dezleagă enigma colaboraţionismului asumat de Mihail Lascăr, unul dintre cei mai decoraţi ofiţeri români:
Advertisment
„La rîndu-le trupele române au pierdut circa 800 de militari (morţi, răniţi şi dispăruţi). Deoarece în multe locuri partizanii au beneficiat şi de sprijinul populaţiei, care îi găzduia şi alimenta cu cele necesare, la 10 noiembrie 1941, generalul Mihail Lascăr, comandantul Brigăzii 1 Munte, a ordonat ca unităţile să pună în vedere populaţiei civile din zona respectivă că «pentru un soldat român sau german rănit se vor executa 30 de civili, din comuna cea mai apropiată, în locul în care s-a executat crima»”.
Sălbăticia ordinului e neîndoielnică. Crimă de război, de condamnat la Haga. Ce vină aveau ruşii din localitatea apropiată că partizanii ucideau militari români? Ce puteau face femeile şi copii ca să-i oprească pe partizani?
Recomandări
Am explicaţia misterului.
Marele general Mihail Lascăr a cedat în lagăr cînd i s-a arătat că are de ales între colaborare şi execuţie sub acuzaţia de criminal de război. Iau pagina cu mine la BAR. Cînd intru în sală îl văd la locul său pe Răzvan Teodorescu. E ca de obicei mai devreme ca mine în sală, numai că spre deosebire de mine, lipseşte după-amiază. După ce-mi las lucrurile la locul meu, iau foaia, merg la masa academicianului şi încing o discuţie cu academicianul despre cazul Lascăr. Ceva domnul profesor ştie. Adaug cu patetism comportarea super eroică a generalului în punga de la Cotul Donului. De trei ori a refuzat să se predea ruşilor, deşi aceştia îi propuneau condiţii decente de predare. Pentru asta a primit de la Mareşal Mihai Viteazul şi de la Hitler Crucea de fier. Pînă la urmă n-a avut încotro. Lăsat singur a fost constrîns să se predea. Îi arăt lui Răzvan Teodorescu citatul. Mai că nu-şi face cruce. Nu-i vine să creadă că un general român a dat acest ordin, amintind de cel de represiune de la Odesa, dat de Mareşal.
Curios lucru! Eu îi arătasem academicianului citatul pentru a-i semnala enigma Mihail Lascăr. Generalul exemplar a fost şantajat cu dosarul de către sovietici. Academicianul se miră de un asemenea ordin şi trage o concluzie surprinzătoare:
Ce abili au fost ruşii!
Ca şi în cazul scriitorilor, al Patriarhului Nicodim, nu s-au precipitat să-i condamne pe vinovaţi. I-au şantajat pentru a-i putea folosi în politica lor de cucerire colonialistă.
Scriam pe 9 mai 2014. Vorba lui Svejk: La Cotroceni, decoraţii ca gunoiul
Scriam pe cristoiublog.ro că decorarea lui Horia Patapivici şi Mircea Mihăieş nu înseamnă mare lucru cîtă vreme de decoraţii prezidenţiale au beneficiat, din 1990 pînă acum zeci de mii de inşi, unii dintre ei chiar interlopi. Colegul Bogdan Iacob de la site-ul inPolitics a avut curiozitatea să se intereseze de producţia de decoraţii prezidenţiale din anii postdecembrişti. Şi a constatat următoarele: ”Numai în ultimul său mandat prezidenţial, spre exemplu, Ion Iliescu a acordat peste 66.000 de decoraţii, în loturi de sute de bucăţi odată. În ianuarie 2012, Traian Băsescu a comandat Monetăriei Statului 32.000 de decoraţii, pregătite pentru ultimii săi doi ani de mandat, în valoare de peste un milion de euro. Aşa cum am mai scris şi în alte rînduri, decoraţiile României au ajuns să nu mai însemne nimic; le-au primit şoferi, femei de serviciu şi secretare de politicieni, copiii lor, cabinete guvernamentale întregi, procurori dubioşi, foşti activişti comunişti, angajaţi de rînd ai unor ministere, loturi întregi de interpreţi ai cîntecului popular, mulţi specializaţi inclusiv în manele, şi actori de telenovele.” Vorba lui Svejk: La Cotroceni, decoraţii ca gunoiul. Acum doi ani, în 2012, am publicat volumul de proză satirică Agentul CIA cu talpa ruptă. Una dintre schiţe e asta: ”Beciul cu decoraţii Preşedinţia are un beci plin cu decoraţii. E locul în care, pînă nu demult, şedeau butoaiele cu vin ale boierului Durbacă, pe al cărui domeniu s-a ridicat actualul Palat Prezidenţial. După alegerile din 1946, proprietarul a fugit în Finlanda şi, în scurt timp, a ajuns cel mai mare producător de măturici pentru saună din ţinuturile nordice, excepţie făcînd, desigur, cele care aparţineau URSS. Comuniştii au confiscat terenul şi au ridicat pe el Palatul Pionierilor. Butoaiele fără vin au fost luate şi transformate în scîndurici. Din acestea, membrii cercurilor de mîini îndemînatice au construit în miniatură Kremlinul cu Steaua cea de Sus, Universitatea Lomonosov, din Moscova, Strîmtoarea Bering şi locomotiva cu care s-a întors Lenin din Finlanda. Restul de scîndurici au fost folosite de lucrătorii de pe şantier pentru jarul de sub grătarele cu fripturi. Hrubele au rămas. Pentru că în Republică nu se găsea un loc adecvat decoraţiilor, şeful Administraţiei Prezidenţiale s-a gîndit să le pună în beci. — Temporar, pînă se va ridica un depozit corespunzător – a declarat el făcînd o aluzie străvezie la mărirea sumei din Buget alocate de Parlament Cotroceniului. Astfel că decoraţiile alcătuiesc ditamai dîmbul. Din cînd în cînd, prin Decret Prezidenţial, sînt luate cu făraşul, puse în cutii de femeile de serviciu şi acordate de Preşedinte unor mii de cetăţeni. Cheia lacătului de la uşa beciului se află în buzunarul de la piept al Înaltului Responsabil cu Protocolul Prezidenţial.”
Nu mai ştiu ce să cred. Proza mea a imitat viaţa sau, invers, viaţa a imitat proza mea?
NOTĂ: Acest editorial e preluat integral de pe cristoiublog.ro
Partenerii noștri