• Ion Cristoiu: Mă conving încă o dată că înţelegerea poporului român e imposibilă fără lectura bucăţii lui Caragiale Conu Leonida faţă cu reacţiunea. Ce m-a uimit de fiecare dată cînd am recitit-o a fost incredibila legătură cu eterna realitate românească.
  • Ion Cristoiu: Indiscutabil, Conu Leonida e un imbecil. Teoriile sale de politică internă şi externă stau sub semnul unei evidente puţinătăţi a minţii. Iată teoriile sale despre Garibaldi: „LEONIDA: Ce te gîndeşti dumneata, că a fost aşa un bagadel lucru? Fă-ţi idee: dacă chiar Galibardi, de-acolo, de unde este el, a scris atunci o scrisoare cătră naţiunea română(…)”
  • Ion Cristoiu: Conu Leonida se referă la un eveniment petrecut în realitate: Debarcarea lui Cuza la 11 februarie 1866. Nimic însă de ce delirează el în materie de ecou al evenimentului nu s-a întîmplat în realitate. Nici sărbătorirea abdicării, nici scrisoarea lui Garibaldi. Invocarea lui Garibaldi, chiar dacă stîlcit, are o explicaţie.

Criză politică. Una dintre numeroasele crize politice postdecembriste ivite din numeroasele slăbiciuni româneşti:

De la rolul covîrşitor al vanităţii pînă la pasiunea pentru telenovelă turcească.

Ca de obicei primesc apeluri de la cei cu care mai discut la telefon. Pentru a desluşi dedesubturile Crizei am nevoie de informaţii, chiar şi din surse deschise. Telefoanele primite, unele chiar la prima oră, nu-mi oferă nici o informaţie.

Recomandări

PUTIN DISCUTĂ CU FICO
BIBI AMENINȚĂ REBELII HOUTHI
CIOLACU: AVEM COALIȚIE
FONTANA DI TREVI SE REDESCHIDE
ZELE CREDE-N ADERARE
NEGOCIERI FĂRĂ SFÂRȘIT

Toate se rezumă la teoriile autorului.

Şi nu orice fel de teorie, ci teorii în genul celor ţinute de Conu Leonida în izmene, consoartei de a doua, extaziate de ce le ştie Bobocul. Încerc la fiecare părere zisă ritos de celălalt o nuanţare, o observaţie, născută din ce mai ştiu şi eu din viaţă, din cărţi şi din culise. Imposibil să-l fac pe interlocutor să admită ceva de la mine. S-a trezit de dimineaţă cu teoria coaptă, rumenă, abia scoasă din cuptorul tărtăcuţei şi pus mîna pe telefon ca să mi-o zică mie. Nu nevestei, că nu-l ia în seamă, preocupată cum e cu nişte tăieţei care nu-i ies aşa cum a văzut ea aseară la tv, la o emisiune despre ciorbe şi fripturi, nu pisicii, pentru că pisica are altă treabă decît să-l asculte, se spală pe faţă cu lăbuţa, ci mie, pentru că vede în mine un prost cu suficient timp pentru a fi cheltuit ascultînd teorii de bodegă.

Esenţa teoriilor primite prin telefon e simplă. Sînt tot atîtea concluzii categorice despre ce se va întîmpla. X e ca şi demis, Y e mort politic. Peste cîteva zile se constată că X e mai departe în funcţie şi Y nu e deloc mort. Vin alte telefoane de la Conu Leonida. De data asta cu teorii despre un alt eveniment politic trăit de români ca pe o telenovelă turcească.

Despre concluziile atît de sigure de ieri insul nu scoate o vorbă.

Mă conving încă o dată că înţelegerea poporului român e imposibilă fără lectura bucăţii lui Caragiale Conu Leonida faţă cu reacţiunea. Ce m-a uimit de fiecare dată cînd am recitit-o a fost incredibila legătură cu eterna realitate românească. Indiscutabil, Conu Leonida e un imbecil. Teoriile sale de politică internă şi externă stau sub semnul unei evidente puţinătăţi a minţii. Iată teoriile sale despre Garibaldi:

„LEONIDA: Ce te gîndeşti dumneata, că a fost aşa un bagadel lucru? Fă-ţi idee: dacă chiar Galibardi, de-acolo, de unde este el, a scris atunci o scrisoare cătră naţiunea română.

EFIMIŢA (cu interes): Zău?

LEONIDA: Mai e vorbă!

EFIMIŢA: Adică cum?

LEONIDA: Vezi dumneata, i-a plăcut şi lui cum am adus noi lucrul cu un sul subţire ca să dăm exemplu Evropii, şi s-a crezut omul dator, ca un ce de politică, pentru ca să ne firitisească…

EFIMIŢA (curioasă): Da’… ce spunea în scrisoare?

LEONIDA (cu importanţă): 4 vorbe, numai 4, da’ vorbe, ce-i drept! Uite, ţiu minte ca acuma: «Bravos naţiune! Halal să-ţi fie! Să trăiască Republica! Vivat Prinţipatele Unite!» şi jos iscălit în original «Galibardi».

EFIMIŢA (satisfăcută): Apoi, atunci dacă-i aşa, a vorbit destul de frumos omul!

LEONIDA: Hehei! unul e Galibardi: om, o dată şi jumătate! (cu mîndrie şi siguranţă) Ei! giantă latină, domnule, n-ai ce-i mai zice. De ce a băgat el în răcori, gîndeşti, pe toţi împăraţii şi pe Papa de la Roma?

EFIMIŢA (mirată): Şi pe Papa de la Roma? Auzi, soro?

LEONIDA: Ba încă ce! i-a tras un tighel, de i-a plăcut şi lui. Ce-a zis Papa – iezuit, aminteri nu-i prost! – cînd a văzut că n-o scoate la căpătîi cu el?… «Mă nene, ăsta nu-i glumă; cu ăsta, cum văz eu, nu merge ca de, cu fitecine; ia mai bine să mă iau eu cu politică pe lîngă el, să mi-l fac cumătru.» Şi de colea pînă colea, tura vura, c-o fi tunsă, c-o fi rasă, l-a pus pe Galibardi de i-a botezat un copil.

EFIMIŢA (cu ironie): Şi-a cunoscut omul naşul!

LEONIDA: Vezi bine!… Acu ia spune, cam cîţi oameni te bate gîndul că să aibă Galibardi?

EFIMIŢA: Sumedenie!

LEONIDA: 1000, d-le, numa’ 1000.

EFIMIŢA: Ei! fugi că mor! şi adică numa’ cu 1000 să…

LEONIDA (întrerupînd-o): Da, da’ întreabă-mă să-ţi spun ce fel de oameni sunt.

EFIMIŢA: Ceva tot 1 şi 1.

LEONIDA: Ăi mai I-a, domnule, aleşi pe sprînceană, care mai de care, dă cu puşca-n Dumnezeu; volintiri, mă rog: azi aici, mîine-n Focşani, ce-am avut şi ce-am pierdut!

EFIMIŢA: Ei! aşa da.

LEONIDA: Şi toţi se-nchină la el ca la Cristos; de hatîrul lui, sunt în stare, 3 zile d-a rîndul, să nu mănînce şi să nu bea, dacă n-or avea ce.

EFIMIŢA: Ce spui, soro?

LEONIDA: Ce-ţi spui eu, şi cîte şi mai cîte altele şi mai şi.”

Conu Leonida se referă la un eveniment petrecut în realitate:

Debarcarea lui Cuza la 11 februarie 1866.

Nimic însă de ce delirează el în materie de ecou al evenimentului nu s-a întîmplat în realitate. Nici sărbătorirea abdicării, nici scrisoarea lui Garibaldi. Invocarea lui Garibaldi, chiar dacă stîlcit, are o explicaţie. Garibaldi e la vremea lui Conu Leonida (acţiunea se petrece după 1866, cred că prin 1870, deoarece Conu Leonida s-a recăsătorit după moartea nevestei, republicană, participantă la Republica de la Ploieşti) un personaj despre care s-a scris şi mai ales s-a vorbit mult în Moldo-Valahia.

Genial în surprinderea poporului român, Caragiale îl face pe Conu Leonida să explice politica internaţională la nivel de mahala, unde cumetria ţine loc de tratat internaţional.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro