Ion Cristoiu: Cum visau scriitorii sovietici la o democraţie de tip occidental în Rusia

• Ion Cristoiu: Aflat cu lectura de tip prăjitură (caut să citesc în fiecare zi doar cîteva pagini, ca să nu termin prea repede de citit) la volumul 3 al operelor lui A.P. Cehov, încep pentru eseul despre Stalingrad capodopera lui Vasili Grossman Viaţă şi destin.
• Ion Cristoiu: Vasili Grossman şi-a scris romanul înainte de prăbuşirea comunismului. A fost încheiat în 1962. Avatarurile manuscrisului (apare mai întîi în Elveţia, apoi în URSS-ul perestroikist) îşi au explicaţia în îndrăzneala viziunii.

Aflat cu lectura de tip prăjitură (caut să citesc în fiecare zi doar cîteva pagini, ca să nu termin prea repede de citit) la volumul 3 al operelor lui A.P. Cehov, încep pentru eseul despre Stalingrad capodopera lui Vasili Grossman Viaţă şi destin.

Puţină lume ştie că Viaţă şi destin, tradusă şi la noi, şi bucurîndu-se de succes, e practic volumul doi al unei epopei despre Bătălia de la Stalingrad, la care scriitorul a participat ca reporter din linia întîi. Primul volum, apărut la noi la Cartea rusă în 1956, se intitulează Pentru o cauză dreaptă şi a fost tipărit în URSS în 1954, după moartea lui Stalin. Deşi cu unele concesii inevitabile, acest prim volum, pe care l-am găsit la BAR, necitit de nimeni înaintea mea, are forţa tolstoiană a celui de-al doilea volum. Primul volum abordează Stalingradul pînă la cumplitul bombardament nemţesc din 23 august 1942, prefaţă la ofensiva terestră a celor două armate germane: a 6-a şi a 4-a Panzer. Al doilea se petrece de la 25 august 1944, pînă la predarea lui Paulus, pe 3 februarie 1943, în subsolul Univermag din centru.

Cum era de aşteptat, mă fură mersul epic şi, fără să-mi dau seama, lectura de tip lucru devine lectură de tip plăcere.

La un moment, găsesc, ruptă dintr-o discuţie la limita Constituţiei staliniste, într-o reuniune amicală de refugiaţi moscoviţi la Kuibîşev, în intervenţia îndrăzneţului Modiorov, adept în 1942 al democraţiei, un punct de vedere seducător despre Cehov:

„Căci tocmai între el şi contemporaneitate se întinde o mare prăpastie. Căci Cehov a ridicat pe umerii săi democraţia rusă care încă nici nu se înfiripase. Calea lui este calea libertăţii ruse. Numai că noi am pornit pe un alt drum. Ia încercaţi să-i cuprindeţi pe toţi eroii lui. Poate că numai Balzac a mai introdus în conştiinţa socială asemenea mase enorme de oameni. Dar nici el nu se compară! Ia gîndiţi-vă: doctori, ingineri, avocaţi, profesori, moşieri, prăvăliaşi, fabricanţi, guvernante, lachei, studenţi, funcţionari de toate clasele, toptangii, conductori, peţitoare, ţîrcovnici, arhierei, ţărani, muncitori, cizmari, modele pentru artişti, grădinari, zoologi, patroni de hanuri, vînători, prostituate, pescari, locotenenţi, majuri, pictori, bucătărese, scriitori, servitori, călugăriţe, soldaţi, moaşe, ocnaşi din Sahalin…“.

Cum de nu m-am gîndit?

Într-adevăr, şocantă în proza lui Cehov e incredibila diversitate de profesii: locuri, firi, veşminte, obiceiuri şi vorbe tipice.

Modiorov merge mai departe cu avîntul pentru a-l declara pe Cehov purtătorul de steag al democraţiei în Rusia:

„Cehov a introdus în conştiinţa noastră întreaga imensitate a Rusiei, toate clasele, stările, vîrstele ei… Ba şi mai mult! El a introdus aceste milioane ca democrat, înţelegi, sîntem înainte de toate oameni, înţelegi dumneata, ca democrat rus! El a spus cum nimeni înainte de el, nici măcar Tolstoi, nu a făcut-o: noi toţi sîntem înainte de toate oameni, înţelegeţi, sîntem oameni, oameni, oameni! A spus-o în Rusia, într-un fel ca nimeni altul pînă la el. El a zis: cel mai important lucru este că oamenii sînt oameni şi abia după-aceea sînt arhierei, ruşi, prăvăliaşi, tătari, muncitori. Înţelegi dumneata, oamenii sînt buni şi răi nu pentru că sînt arhierei sau muncitori, tătari sau ucraineni; oamenii sînt egali pentru că sînt oameni. Cu o jumătate de secol înainte, unii oameni orbiţi de o închistare de partid considerau că Cehov este exponentul unei perioade de stagnare. Pe cînd, de fapt, Cehov este purtătorul celui mai măreţ drapel înălţat vreodată în Rusia, în cei o mie de ani de istorie a ei – drapelul unei democraţii bune, adevărate, ruseşti, înţelegi dumneata, al demnităţii umane ruse, al libertăţii ruse. Căci umanismul nostru este întotdeauna neînduplecat şi sălbatic la modul sectant De la Avvakum la Lenin, umanismul nostru şi libertatea sînt partinice, fanatice, îl jertfesc fără milă pe om pe altarul unui umanism abstract. Pînă şi Tolstoi, propovăduind neîmpotrivirea la rău prin violenţă, este intolerant, dar mai ales porneşte nu de la om, ci de la Dumnezeu. Pentru el, important este să triumfe ideea care afirmă bunătatea, dar purtătorii cuvîntului sfînt întotdeauna tind să-l sădească cu de-a sila pe Dumnezeu în om, iar în Rusia nu se dau în lături de la nimic pentru asta – înjunghie, ucid –, nu aleg.

Pe cînd Cehov a spus: Dumnezeu să se dea la o parte, aşa-numitele mari idei progresiste să se dea la o parte, noi să începem cu omul, să fim buni, atenţi faţă de om, oricine ar fi el – arhiereu, ţăran, fabricant, milionar, ocnaş din Sahalin, ospătar; să începem prin a respecta, a înţelege, a iubi omul, fără asta nu vom realiza nimic. Căci tocmai asta se numeşte democraţie, încă neînfăptuita democraţie rusă.

Vreme de o mie de ani, rusul a văzut de toate – şi măreţie, şi supramăreţie –, numai un singur lucru nu a văzut: democraţia“.

Vasili Grossman şi-a scris romanul înainte de prăbuşirea comunismului. A fost încheiat în 1962. Avatarurile manuscrisului (apare mai întîi în Elveţia, apoi în URSS-ul perestroikist) îşi au explicaţia în îndrăzneala viziunii. Fost jurnalist de front la Stalingrad, Vasili Grossman ar fi trebuit să scrie, în plin comunism, un roman cel mult perestroikist.

 Fragmentul de mai sus aparţine unui roman încheiat în 1962, cînd în URSS nici măcar la perestroikism nu se putea visa.

Şi cu toate acestea, un personaj pledează pentru democraţia de tip occidental, folosindu-l pe Cehov drept pretext!

Pledoaria pentru democraţia împrumutată unui personaj din anii Marelui Război pentru Apărarea Patriei ne dezvăluie că obsesia democraţiei îi bîntuia şi pe scriitorii sovietici.

S-ar părea că, după 1989, rusul a văzut, în fine, democraţia.

Am serioase temeiuri să cred că n-a văzut-o.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro