Ion Cristoiu: D-ale presei șantajiste

• Ion Cristoiu: Constantin Argetoianu e în Însemnările sale și un denunțător al șmecheriilor din presa noastră. Pentru ziua de 23 ianuarie 1940, zicînd „Ca să mai rîdem”, el istorisește două întîmplări de tot hazul din lumea presei șantajiste.
• Ion Cristoiu: Niculae Mavru n-are umor. Noi însă avem, și nu obosim a face haz de realitățile din vremea lui Ceaușescu, prin nimic deosebite de cele din ziua de azi.
• Ion Cristoiu: Într-o carte de excepție pentru adîncirea Evenimentelor din decembrie 1989 la Timișoara, Revoluția din stradă, Amintirile fostului șef al Serviciului de Filaj și Investigație de la Timișoara, semnată de col. ( r) Niculae Mavru, la RAO, în 2004, se descrie o întîmplare istorisită de autor pentru a demonstra cît de permeabilă era granița dintre România și Serbia în decembrie 1989.

1. Constantin Argetoianu e în Însemnările sale și un denunțător al șmecheriilor din presa noastră. Pentru ziua de 23 ianuarie 1940, zicînd „Ca să mai rîdem”, el istorisește două întîmplări de tot hazul din lumea presei șantajiste. Citate din Însemnări zilnice, volumul VIII, 1 ianuarie-21 iulie, 25 octombrie-31 decembrie 1940, editura Machiavelli, București, 2007:

„Era pe vremea ultimului Guvern liberal; Andreescu-Rigo, o puşlama ce scotea o foaie de şantaj, Avangarda, şi cîştigase ceva bani, se războia în Sectorul de Verde cu Matak şi voia să-l scoată din Primărie. Izbutise să facă o sciziune în Partidul Liberal local şi ţinea întruniri. Într-o zi, faţă de o sălişoară plină a exclamat: «… Şi domnilor, am fost la Roma şi am văzut pe Mussolini pe balcon, aclamat de mii de oameni… Ducele m-a zărit, şi cum m-a zărit mi-a strigat: „Rigo, tot pungaşul ăla de Matak e primar la Verde”?»

Alta, mai recentă.

Escrocul de Alboteanu (actualmente în puşcărie), pe vremea gloriei sale, cumula funcţiile de director la Propagandă cu cele de gazetar internaţional. Cum nu ştia să scrie, lua de la Cenzură gazete străine interzise şi traducea articole la noroc. Se vede că într-o zi căzuse pe o gazetă germană sau germanofilă care spurca pe Roosevelt. Scribul căruia Alboteanu dicta, şi care era un prieten, îl întrerupe: «Nu crezi, dom-le Alboteanu, că tocmai acum cînd te ridici nu e bine să te cerţi cu Roosevelt?» – «Ai dreptate, a răspuns ilustrul, şterge»…”

2. Într-o carte de excepție pentru adîncirea Evenimentelor din decembrie 1989 la Timișoara, Revoluția din stradă, Amintirile fostului șef al Serviciului de Filaj și Investigație de la Timișoara, semnată de col. ( r) Niculae Mavru, la RAO, în 2004, se descrie o întîmplare istorisită de autor pentru a demonstra cît de permeabilă era granița dintre România și Serbia în decembrie 1989, realitate care a înlesnit pătrunderea la Timișoara a echipelor de spărgători de geamuri în primele zile ale Diversiunii:

„Pentru a înţelege cît de uşor se trecea graniţa cu Ungaria, va istorisesc o întîmplare hazlie.

În comuna Pecica, doi tractorişti au băut la bufet şi s-au îmbătat. L-au rugat pe un prieten treaz să-i ducă cu tractorul într-un sat vecin. Acolo au mai cumpărat băutură şi apoi l-au obligat pe celălalt să-i treacă graniţa cu tractor cu tot. Cu voie, fără voie, i-a trecut. Fericiţi, au oprit şi au continuat să bea. Tractorul nu mai avea motorină. Cel treaz a trecut graniţa înapoi pe jos, s-a dus la sediul CAP şi l-a anunţat pe preşedinte. Nu le-a venit să creadă. Totuşi, au luat alt tractor şi motorină, au trecut graniţa, i-au îmbarcat şi pe cei doi beţivi adormiţi şi cu toţii, cu ambele tractoare, au revenit în satul lor în România. Totul s-a muşamalizat pe plan local. Cam asta era situaţia trecerii frontierei de stat în 1989, fapt important care a contat în evenimentele de la Timişoara. În acel an erau deja lagăre pentru refugiaţi în ţara vecină şi erau unii care se ocupau cu trimiterea românilor în alte ţări. Toamna lui 1989 a însemnat un adevărat exod al repatriaţilor. Se întorceau în grupuri, recunoşteau că au fugit, că nu le-a mers în Ungaria, că au fost înşelaţi că vor fi duşi în Germania, se căiau şi asta numai cînd îi întreba cineva ceva. Că nu avea cine. Securitatea nu a putut să facă faţă acestui fenomen neobişnuit şi, drept să spun, nici nu prea avea tragere de inimă să se ocupe de el.”

Niculae Mavru n-are umor. Noi însă avem, și nu obosim a face haz de realitățile din vremea lui Ceaușescu, prin nimic deosebite de cele din ziua de azi.