Ion Cristoiu: „Dacă prezentul trebuie să scrie istoria trecutului, acea a prezentului trebuie să o scrie viitorul”

• Ion Cristoiu: 30 august 1940. Alături de întreaga ţară, Carol al II-lea ia cunoştinţă de hotărîrile care ciuntesc România, aşezate în Istorie sub sintagma Dictatul de la Viena. Regele ţine un Jurnal. Mai înainte, comentînd vestea, Suveranul joacă niţel comedia Regelui Lear, repede curmată de Duduia.
• Ion Cristoiu: S-a tot spus – şi eu m-am grăbit să spun asta – că Puterea înfrînge orice alt sentiment uman, inclusiv cel amoros. Cazul Carol al II-lea contrazice asta.
• Ion Cristoiu: Nu-i cer să sufere în numele patriei ciopîrţite. Mă aştept de la el să n-aibă nici un chef de Duduia la gîndul c-ar putea pierde puterea. Pînă şi acest mic amănunt spune totul despre lipsa de voinţă a lui Carol al II-lea, dînd îndreptăţire Loviturii de stat din 5 septembrie 1940.

Ion Cristoiu: 30 august 1940. Alături de întreaga ţară, Carol al II-lea ia cunoştinţă de hotărîrile care ciuntesc România, aşezate în Istorie sub sintagma Dictatul de la Viena. Regele ţine un Jurnal. Mai înainte, comentînd vestea, Suveranul joacă niţel comedia Regelui Lear, repede curmată de Duduia.

1. Euripide, în Hecuba, despre nestatornicia alianţelor de ieri, de azi, de mîine şi din totdeauna. Că sînt alianţe între state, între imperii, între triburi sau între familii:

CORIFEUL

,,Ciudată este viaţa omenească, în care toate căile se împletesc, în care legile sorţii hotărăsc adevăratele apropieri, unindu-i în prietenie pe duşmanii cei mai îndîrjiţi şi presehimbîndu-i în vrăjmaşi pe binevoitorii de altădată.”

2. 30 august 1940. Alături de întreaga ţară, Carol al II-lea ia cunoştinţă de hotărîrile care ciuntesc România, aşezate în Istorie sub sintagma Dictatul de la Viena. Regele ţine un Jurnal. La finele însemnărilor din 30 august 1940, el  conchide:

„Aşa se încheie această tristă, sfâşietoare zi de adîncă mîhnire sufletească. Eu nu mai sînt om. Acestea toate m-apasă într-un mod îngrozitor. N-aş fi crezut că în timpul vieţei mele să văd o aşa catastrofă.”

Mai înainte, comentînd vestea, Suveranul joacă niţel comedia Regelui Lear, repede curmată de Duduia:

„Ştiu, pe de altă parte, ce risc personal iau primind această înfrîngere. Ştiu că, pentru cel puţin mult timp, eu sînt pierdut şi că tot ce voi face şi voi zice va fi considerat ca vorbele şi faptele unui trădător de neam şi unui vînzător de ţară. La 8 iunie eram la Zenit, azi sînt la Nadir.

Mă chinuie, de ieri, gîndul dacă am dreptul de a lua această răspundere într-un fel sau altul, dacă n-aş face mai bine să renunţ la toate şi să fac gestul suprem de a abdica. Simt că, în zilele ce vor veni, se va acumula aşa o cantitate de ură împotriva mea încît cu greu voi putea ţine capul sus.

Atacurile vor fi conjuncte din partea lui Maniu şi a Gărzii de Fier. Aşa este soarta noastră, a acelora cari sîntem pironiţi la locul de răspundere, şi, adesea, dacă îl părăsim dezastrul ţării este şi mai mare. Am spus o vorbă azi-seară Duduii şi lui Urdăreanu asupra acestui gînd care mă frămîntă. Au respins cu indignare ideea. Eu tot voi rămîne răstignit de crucea mea. Voi îndura insultele şi prigonirea. Aşa cere datoria mea de suveran.”

Din Jurnal, potrivit editorilor,  lipsesc paginile scrise în 31 august 1940. Editorii precizează în subsolul paginii:

„Filele 289 şi 290 au fost smulse din manuscris”.

Cine şi de ce le-a smuls rămîne o enigmă. Dacă erau în manuscris, Duduia e cea care poate fi suspectată. I-a supravieţuit lui Carol. Nu exclud nici intervenţia lui Urdăreanu, şi el supravieţuitor. Oricum, Jurnalul trece direct la Duminică, 1 septembrie:

„ …an de presiune nervoasă şi de chin. Sînt într-un hal de nervi nemaipomenit. Plîng şi mă răstesc la oricine şi orice. Lucrez dimineaţa la mărci, sculîndu-mă devreme. Asta mă calmează.

După-amiază, la Mihăiţă, cu Duduia, ascultăm discuri de gramofon; cîteva ore plăcute şi liniştitoare.

 Seara, Duduia mănîncă în oraş. Încerc s-o astept, dar pic de somn. Pe jumătate deştept, îi urez «La mulţi ani!» de ziua ei, 2 septembrie.

Luni, 2 septembrie

De dimineaţă, mă scol greu. E ziua iubitei mele. Cît de întunecat sufletul, atît de frumoasă e vremea. Un soare strălucitor şi temperatura încălzită după ultimile zile de frig. O deştept cu flori şi cu un dar de farfurii de argint, singurul lucru mai de soi ce l-am putut găsi în aceste vremuri grele.

 Ce urare aş putea să-i fac în aceste zile de amărăciune, afară de sănătate şi aşa să ne ajute Dumnezeu!”

Noi nu spunem că omul ar fi trebuit să se sinucidă. Putea însă s-o lase mai moale cu sărbătorirea Elenei Lupescu. Nu era vorba de o îmbolnăvire a acesteia. Era vorba de o sindrofie de rutină.

S-a tot spus – şi eu m-am grăbit să spun asta – că Puterea înfrînge orice alt sentiment uman, inclusiv cel amoros. Cazul Carol al II-lea contrazice asta. Nu-i cer să sufere în numele patriei ciopîrţite. Mă aştept de la el să n-aibă nici un chef de Duduia la gîndul c-ar putea pierde puterea. Pînă şi acest mic amănunt spune totul despre lipsa de voinţă a lui Carol al II-lea, dînd îndreptăţire Loviturii de stat din 5 septembrie 1940.

3. Prima ediţie a monumentalei lucrări Istoria românilor din Dacia Traiană, cuprinzînd şase volume, are o Precuvîntare scrisă în 1893. Finalul documentului explică de ce s-a oprit Istoria la Unirea Principatelor:

„M-am oprit cu expunerea la faptul cel mare al Unirii Principatelor, adică la realizarea celei întîi din dorinţele de reorganizare exprimate de divanurile ad-hoc. Pentru a pune în toată lumina lui, tabloul regenerării noastre, ar fi trebuit să cuprind în el şi îndeplinirea celuilalt punct din programul lor: întemeierea dinastiei, ba chiar să ating şi încoronarea edificiului nostru politic prin proclamarea regatului; căci de aici abia începe pentru noi era activă a vieţii noastre politice, pe cînd, pînă atunci, aproape întreaga noastră istorie nu este decît reflexul adeseori neconştiut al istoriei străine. Am crezut, însă, că nu este bine a intra prea adînc în timpul de faţă, care nu poate avea pentru propriile lui fapte privirea cea rece şi nepărtinitoare ce se cere de la o expunere istorică. Aş fi vrut să mă opresc chiar înainte de anul 1848, din generaţia căruia mai trăiesc încă bărbaţi care au influenţă asupra mersului împrejurărilor. Aceasta însă nu o puteam face, căci întreaga istorie a fostelor principate, gravitînd către unire, trebuia să ajungă şi cu expunerea pînă la împlinirea menirii lor seculare. Mari fapte s-au îndeplinit de la unire încoace şi, cînd se va fi aşezat pe timpurile noastre pînza limpezitoare a trecutului îndepărtat, generaţiile viitoare vor privi cu mîndrie la domnia lui Carol I. Dacă am socotit, totuşi, că nu pot să o ating, am făcut-o din credinţa că dacă prezentul trebuie să scrie istoria trecutului, acea a prezentului trebuie să o scrie viitorul.”

Ulterior, istoricul se va contrazice publicînd două volume despre Domnia lui Alexandru Ioan Cuza, criteriul de abordare a unei epoci de la un anume timp încolo începînd poate fi folosit şi azi. Diferenţa e de 32 de ani. Aşadar, istoricul de azi poate aborda doar perioada pînă la 1990, inclusiv Evenimentele din decembrie 1989. Rămîne pentru mine memorabilă învăţătura:

„Dacă prezentul trebuie să scrie istoria trecutului, acea a prezentului trebuie să o scrie viitorul.”

Aş adăuga imediat că Istoria prezentului o scrie, totuşi, Istoricul clipei, comentatorul evenimentelor în derulare.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro