Ion Cristoiu: Dacă vreţi să-l înţelegeţi pe rusul Putin citiţi-l pe ucraineanul Gogol

• Ion Cristoiu: Nikolai Gogol s-a născut în Ucraina, la Sorocinţii Mari, judeţul Poltava. După absolvirea gimnaziului, pleacă în Rusia, la Petersburg. Aici se va afirma ca unul dintre cei mai mari scriitori ruşi din toate timpurile. Ca orice mare scriitor rus, el cîntă Măreaţa Rusie. Chiar în romanul satiric Suflete moarte.
• Ion Cristoiu: „Şi tu, Rusie, nu zbori oare ca o înflăcărată troică, pe care nimeni n-ar putea-o întrece? Drumul fumegă sub tine, podurile duduie, totul rămîne în urmă şi nimic nu te întrece. Trecătorul se opreşte, uluit de această dumnezeiască minune. Să fi căzut oare trăsnetul din cer? Ce înseamnă această goană nebună, care înspăimîntă?”
• Ion Cristoiu: Dacă ar fi să dăm crezare lui Gogol, Rusia n-are nevoie nici de modernizare, nici de adaptarea mujicului la regimul alegerilor libere. Are nevoie ca mujicul să fie împuns. Cu vorba sau cu biciul. Are nevoie, aşadar, de o mînă de fier. Că aşa crede Gogol, ne dăm seama din volumul al doilea al Sufletelor moarte.

Nikolai Gogol s-a născut în Ucraina, la Sorocinţii Mari, judeţul Poltava. După absolvirea gimnaziului, pleacă în Rusia, la Petersburg. Aici se va afirma ca unul dintre cei mai mari scriitori ruşi din toate timpurile. Ca orice mare scriitor rus, el cîntă Măreaţa Rusie. Chiar în romanul satiric Suflete moarte.

Cicikov, eroul din Suflete moarte de Gogol, o şterge din oraş. Deasupra lui atîrnă, ţinută într-un fir de păr, sabia arestării. S-a urcat în brişcă, brişca de burlac, după cum zice marele satiric, şi s-a lăsat în voia vizitiului Selifan. Profitînd de faptul că eroul a adormit, prozatorul se apucă să-i povestească viaţa. Cît timp durează istorisirea, de o plicticoşenie absolută, că şi noi, cititorii, sîntem gata-gata să picăm în nas de somn, brişca merge, vorba aia, ca ochiul mortului. La un moment dat, Gogol tace. Eroul s-a trezit şi el, autorul, se teme să nu-l supere, pentru că ne-a divulgat biografia fără să-l consulte:

„Dar am început să vorbim prea tare, uitînd că eroul nostru, care a dormit tot timpul cît s-a vorbit despre el, s-a trezit şi ar putea să-şi audă numele rostit aşa de des. E om supărăcios şi nu-i place să se vorbească de el fără respect. Cititorului nu-i pasă dacă Cicikov se supără sau nu pe el, dar, în ce-l priveşte pe autor, acesta nu trebuie nicidecum să se certe cu eroul lui: le este scris amîndurora să mai facă drum lung mînă-n mînă; căci mai are de dus cu el două părţi mari ale acestei cărţi, ceea ce nu este un lucru de lepădat”.

Cicikov îşi dă seama că brişca mai mult stă decît învîrte din roţi:

„– Hei, dar ce faci acolo? îl întreabă Cicikov pe Selifan. N-auzi?

– Ce este? răspunse încet Selifan.

– Cum «ce este»? Gînsac fără minte! Aşa se mînă? Haide, dă-i drumul!

Într-adevăr, Selifan mîna de mult cu ochii închişi, lovind din cînd în cînd prin somn, cu hăţurile, coastele cailor, care moţăiau şi ei; iar Petruşka îşi pierduse cine ştie pe unde şapca şi acum, furat şi el de somn, îşi lăsase capul pe genunchiul lui Cicikov, care trebui să-i dea un bobîrnac.”

Selifan se execută. Atinşi cu biciul, caii o pornesc la trap. Ating apoi, galopul. Prilej pentru Gogol de a pune deoparte tocul de satiric şi a-l lua pe cel de profet. Cu el, marele scriitor rus iscăleşte finalul Sufletelor moarte, acest final devenit deja legendar:

„Mai înviorat, Selifan lovi de cîte ori calul bălţat pe spinare, şi acesta porni în trap; apoi, după ce-şi învîrti biciul pe deasupra tuturor cailor, Selifan îi îndemnă cu un glas subţire şi melodios: «Hiii, căluţilor!» Căluţii luară vînt şi duseră brişca uşoară ca un fulg. Selifan nu mai făcea decît să-şi învîrtească biciul şi să strige: «Hi! Hi! Hi!» săltîndu-se legănat pe capră, după cum troica urca sau cobora în goană, prin hîrtoapele semănate la tot pasul pe şoseaua ce se lăsa uşor la vale. Cicikov, săltat şi el uşor pe perna îmbrăcată în piele pe care stătea, zîmbea, căci îi plăcea goana asta nebună. Şi care e rusul căruia să nu-i placă să zburde şi să-şi spună uneori: «Să le ia dracu’ pe toate!» Tocmai lui să nu-i placă? Şi cum să nu-ţi placă această goană nebună, cînd în ea găseşti ecoul unui minunat avînd? S-ar spune că o forţă necunoscută te-a ridicat pe aripa ei, zbori, şi o dată cu tine totul zboară: zboară stîlpii verstelor, zboară – înspre tine – negustorii cocoţaţi pe capra chibitcei lor, zboară de amîndouă părţile pădurea cu şirurile întunecate de brazi şi de molifţi, cu auiala securilor şi croncănitul corbilor; zboară drumul, în tot lungul lui, pierzîndu-se cine ştie unde, în zarea îndepărtată. E ceva înfricoşător în aceste fugare apariţii care nu apucă nici să se contureze bine, că şi dispar; cerul, norii uşori şi luna care-i străbate, doar ei singuri par ţintuiţi pe loc. Oh, troică, pasăre troică, cine te-a născocit? Tu n-ai putut căpăta viaţă decît în mijlocul unui popor dîrz şi îndrăzneţ, pe pămîntul unei ţări care nu ia lucrurile în glumă, mare cît jumătate din lume, şi atît de întinsă, încît apucă-te numai să-i numeri verstele şi ochii ţi se vor împăienjeni. Oh, troică, s-ar putea spune că tu nu eşti prea încurcat meşteşugită; tu nu eşti prinsă în şuruburi de fier, ci cioplită şi împreunată la întîmplare, cu tesla şi cu securea, de vreun dibaci mujic din părţile Iaroslavului. Surugiul tău nu-i încălţat cu botfori nemţeşti; cu barba în vînt şi cu mănuşi doar cu un singur deget, el stă aşezat dracu’ ştie pe ce; totuşi e destul să se salte numai un pic şi să dea puţin din mîini, îngînînd un cîntec, şi caii se avîntă năvalnic, spiţele se contopesc, împlinind parcă roata într-un taler argintiu, şoseaua se înfioară, trecătorul se opreşte speriat, dă un ţipăt – şi troica aleargă, aleargă, mîncînd pămîntul… Şi, pînă să te dezmeticeşti, abia mai zăreşti în depărtare ceva care spintecă şi învîrteşte văzduhul.

Şi tu, Rusie, nu zbori oare ca o înflăcărată troică, pe care nimeni n-ar putea-o întrece? Drumul fumegă sub tine, podurile duduie, totul rămîne în urmă şi nimic nu te întrece. Trecătorul se opreşte, uluit de această dumnezeiască minune. Să fi căzut oare trăsnetul din cer? Ce înseamnă această goană nebună, care înspăimîntă? Ce tainică putere se ascunde în aceşti cai, cum nu s-au mai văzut încă pe lume? Oh, telegari, minunaţi telegari ruseşti, ce vîrtejuri năprasnice de vînt se încurcă în coamele voastre? S-ar spune că trupul vostru neastîmpărat e numai urechi. Auzind deasupra capetelor lor cîntecul cu care sînt deprinşi, şi-au umflat – cu toţi deodată – piepturile lor de aramă şi, abia atingînd pămîntul cu copitele, iată-i aidoma unor săgeţi ce despică aerul. Aşa zboară Rusia, sub o inspiraţie divină… Încotro te avînţi? Răspunde! Nici un răspuns. Zuruitul zurgălăilor răsună melodios. Aerul, spintecat de goană, vîjîind, se preface în vînt puternic. Zboară pe de lături, rămînînd în urmă, tot ce-i iese în cale; şi, cu priviri invidioase, se dau la o parte – ca să-i facă loc celelalte popoare; celelalte state”.

Un potop de întrebări

Despre Rusia secolului XX s-au scris mii de cărţi. Numărul lor a crescut în ultimii ani, după căderea comunismului. Toate s-au ambiţionat să răspundă unui potop de întrebări: cum de s-a prăbuşit ţarismul? Cum de-a supravieţuit Rusia războiului civil? Cum se explică teroarea stalinistă? Cum s-a transformat Rusia în uriaşa Uniune Sovietică, după al Doilea Război Mondial? Cum de au ajuns trupele ruseşti la Berlin după ce, nu mai departe, în urmă cu cîţiva ani, în 1941, se zbăteau să apere Moscova? Îşi va reveni Rusia din cumpăna pe care o traversează la ora actuală? Ca să le aflăm răspunsul, ar trebui să ne zidim în bibliotecă pentru vreo cîţiva ani. S-ar putea să ne lămurim un pic. Avem însă o cale mult mai uşoară de a ne potoli arşiţa acestor întrebări: de a reciti cu atenţie finalul Sufletelor moarte. Într-un singur pasaj vom descoperi, strînse ca esenţa unei nuci în miezul de sub coajă, destinul Rusiei din acest secol.

Trezirea din somn a sufletului slav

Să luăm la puricat pasajul. Pornind să-l înţelegem de la simbolurile ascunse în faptele literare obişnuite. Brişca mai mult se tîrăşte decît merge. Motivul? Pe birjar, pe Selifan, nu-l împunge nimeni. Dorm, împreună cu el, lacheul Petruşka şi stăpînul Cicikov. Deodată, trezit din somn, Cicikov, adică stăpînul, îşi dă seama că brişca merge prea încet. E suficient să-i strige lui Selifan să mîne mai tare. Vizitiul arde una cailor. Şi brişca o ia la goană. Brişca e Rusia. Un timp ea merge ca dracu’. Un timp care poate fi cel dinaintea loviturii de stat comuniste. Un timp care poate fi, la fel de bine, cel de acum. Ajunge ca vizitiul să fie împuns cu vorba sau cu biciul. Şi brişca o porneşte în goană. Ca Rusia pe vremea lui Stalin. Sau, mai ştii, ca Rusia pe vremea lui Putin. Troica, patetic invocată de Gogol, nu e bine meşterită. Nu e racordată, ca să-i zicem aşa, la standardele europene. Şi cu toate acestea, ea zboară atît de tare, atît de impresionantă, încît „invidioase”, celelalte popoare se dau în lături, să-i facă loc. Surugiul e un mujic sadea. „Nu-i încălţat cu boftori nemţeşti”, „stă aşezat pe dracu’ ştie pe ce”. Şi totuşi, troica mînuită de el zboară, nu altceva. Surugiul nu e occidentalizat. Totuşi, ceva misterios, izvorît din măreţul suflet rusesc, face ca troika să alerge asemenea vîntului.

În aşteptarea celui cu biciul

Dacă ar fi să dăm crezare lui Gogol, Rusia n-are nevoie nici de modernizare, nici de adaptarea mujicului la regimul alegerilor libere. Are nevoie ca mujicul să fie împuns. Cu vorba sau cu biciul. Are nevoie, aşadar, de o mînă de fier. Că aşa crede Gogol, ne dăm seama din volumul al doilea al Sufletelor moarte, volum ce s-a vrut o continuare constructivă la devastatoarea satiră din primul. Un personaj, Tentetnikov, ajunge un ratat. Cauza? Şi-a pierdut îndrumătorul, pe fostul său învăţător. Concluzia lui Gogol: Rusia are nevoie de un bărbat care s-o îndrume, care să-i spună „Înainte!”. Şi care, fireşte, s-o împungă. Cu vorba sau cu biciul:

„Ce însemnau aceste jeluiri? Sufletul său zdruncinat dezvăluia astfel tainica suferinţă a omului în care începuseră să se zămislească înalte virtuţi, dar care nu izbutise să se realizeze pe deplin? A bărbatului care, nedeprins din tinereţe să lupte cu greutăţile, n-a putut să se ridice pînă a le înfrunta şi birui? Să fie oare faptul că bogăţia marilor lui simţiri, topindu-se ca un metal înfierbîntat, n-a primit o ultimă călire; că învăţătorul lui minunat murise prea devreme şi că nu mai are în toată lumea pe nimeni în stare să-i poată cristaliza forţele mereu şovăitoare, să dea voinţei sale şubrede o siguranţă şi o mlădire, pe nimeni în stare să-i trezească sufletul şi să i-l îmbărbăteze cu strigătul: înainte! pe care bărbatul rus îl aşteaptă pretutindeni cu sete, indiferent de treaptă şi categorie socială, de grad şi de meserie?

Dar unde-i omul care să ne spună acest atotputernic cuvînt «înainte!», în graiul scump sufletului nostru de ruşi? Cunoscînd tăria, însuşirile şi adîncimea firii noastre, cine va putea, printr-o singură vrajă, să ne îndrepte către o viaţă înaltă? Cu cîte lacrimi şi cu cîtă dragoste şi recunoştinţă nu l-ar răsplăti poporul rus! Dar trec veacuri după veacuri – şi o jumătate milion de trîntori, de pierde-vară şi de tîrîie-brîu zac într-un somn de moarte, şi iar se întîmplă să se nască în Rusia un bărbat care ştie să rostească acest cuvînt atotputernic”.

Cine o fi omul acesta? Lenin? Stalin? Putin? Oricum, dacă ar fi să-l credem pe Gogol, Rusia îl aşteaptă. Pentru a redeveni troica în faţa căreia „celelalte popoare, celelalte state”, „se dau la o parte – ca să-i facă loc”.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro