Ion Cristoiu: De ce călătoreau scriitorii români în Uniunea Sovietică

• Ion Cristoiu: În rîndurile care prefaţează cartea Călătorind prin URSS. Note şi impresii de drum., Zaharia Stancu convoacă amănunte despre realitatea din care au izvorît aceste însemnări de călătorie. În „mai puţin de un an“, ca preşedinte al Uniunii Scriitorilor din RPR şi, desigur, ca „scriitor fruntaş”, el a întreprins două călătorii în URSS.
• Ion Cristoiu: Ne aflăm într-un timp dominat de preocuparea autorităţilor sovietice de a cultiva peste hotare imaginea URSS. Citind notele lui Zaharia Stancu, sesizezi de îndată atenţia deosebită acordată delegaţiilor de străini. Deşi prilejuite de manifestări precise, călătoriile în URSS devin vizite de documentare sau, mai precis, de documentare potrivit intereselor URSS.
• Ion Cristoiu: Uşor de observat, din lectura cărţii, că Zaharia Stancu nu suflă un cuvînt despre prezenţa militarilor români printre „fiarele fasciste“ la bătălia de la Stalingrad. Nu-i exclus ca subiectul să fi fost tabu în RPR-ul anului 1950 sub semnul grijii de a exagera trecutul de amiciţie româno-rus.

La sfîrşitul lui 1950, Editura pentru literatură şi artă a Uniunii Scriitorilor din RPR punea la dispoziţia maselor populare, văzute ca beneficiare ale literaturii noi, volumul lui Zaharia Stancu, Călătorind prin URSS. Note şi impresii de drum.

În rîndurile care prefaţează cartea Călătorind prin URSS. Note şi impresii de drum., Zaharia Stancu convoacă amănunte despre realitatea din care au izvorît aceste însemnări de călătorie. În „mai puţin de un an“, ca preşedinte al Uniunii Scriitorilor din RPR şi, desigur, ca „scriitor fruntaş”, el a întreprins două călătorii în URSS.

Prima, prilejuită de aniversarea semicentenarului Teatrului de Artă din Moscova – octombrie-noiembrie 1948 –; a doua, ca invitat, împreună cu alţi scriitori din ţările de democraţie populară, dar şi din rîndurile simpatizanţilor occidentali ai URSS, la comemorarea a 150 de ani de la naşterea lui Puşkin – iunie 1949.

Ne aflăm într-un timp dominat de preocuparea autorităţilor sovietice de a cultiva peste hotare imaginea URSS. Citind notele lui Zaharia Stancu, sesizezi de îndată atenţia deosebită acordată delegaţiilor de străini. Deşi prilejuite de manifestări precise, călătoriile în URSS devin vizite de documentare sau, mai precis, de documentare potrivit intereselor URSS.

Cea de a doua călătorie a lui Zaharia Stancu, extinsă la nivelul URSS, cuprinde şi un popas la Stalingrad.
În iunie 1949, ne aflăm la şapte ani de la marea bătălie şi la patru ani de la încheierea Războiului. Însemnările lui Zaharia Stancu, mai întîi citite de autor la Casa Prieteniei Româno-Sovietice din Bucureşti şi tipărite mai apoi în volumul din 1950, sînt un document imbatabil nu numai despre cum era văzută confruntarea de la Stalingrad în România ajunsă colonie a URSS, dar şi despre Stalingradul sovietic – la şapte ani de la luptele cruciale dintre ruşi şi nemţi.

Uşor de observat, din lectura cărţii, că Zaharia Stancu nu suflă un cuvînt despre prezenţa militarilor români printre „fiarele fasciste“ la bătălia de la Stalingrad. Nu-i exclus ca subiectul să fi fost tabu în RPR-ul anului 1950 sub semnul grijii de a exagera trecutul de amiciţie româno-rus. Oricum, deşi e scriitorul unei ţări cu care s-au bătut ruşii la Stalingrad, Zaharia Stancu nu se dezvăluie o clipă în faţa celorlalţi scriitori şi ziarişti ca făcînd parte dintr-un popor aliat cu nemţii în 1942.

Autorităţile sovietice orientează întreaga vizită spre efortul eroic al reconstrucţiei.
Cu toate acestea, nu poate scăpa cititorului de azi ceea ce Zaharia Stancu nu cutează să spună de a dreptul:
La şapte ani de la bătălie, reconstrucţia Stalingradului nu atinge cote spectaculoase.
O dovadă incontestabilă a dificultăţilor economice ale URSS după război.

Nu putea lipsi, fireşte, documentarea despre eroismul ostaşilor sovietici şi al populaţiei civile în timpul bătăliei şi al Marelui Război pentru Apărarea Patriei.
Nu ştiu dacă un călător de azi e orientat de autorităţi spre cunoaşterea locurilor legate de marea bătălie. Probabil că în plan turistic, oraşul e exploatat în acest sens. Zaharia Stancu are însă avantajul de a găsi amintiri proaspete, greu de descoperit azi.
Din acest punct de vedere reportajul lui Zaharia Stancu din Stalingradul anului 1949 e un document ce trebuie luat în seamă şi de istoricul de azi.

*

Scriam pe 29 octombrie 2014. Amănuntul crucial din Dosarul Microsoft care a scăpat bravilor ziarişti români

Bag seamă că pe toate site-urile şi pe toate televiziunile jurnaliştii români nu sunt jurnalişti, ci procurori, profeţi, Nicolae Bălcescu şi Vladimir Lenin la un loc. Toţi fără excepţie salută, luînd poziţie de drepţi, acţiunile DNA din ultima vreme, dau de pămînt cu clasa politică, pe care o vor neapărat spulberată de faţa pămîntului, cer noi şi noi capete, se înroşesc, se îneacă, fac spume la gură. Ipostaza asta de A.Q. Fouquier-Tinville, Acuzatorul Public al Tribunalului Revoluţionar din timpul Teroarei robespierriene, mă amuză, pentru că n-are nici o legătură cu adevărata profesie de jurnalist, profesie care cere ca gazetarul să nu aibă emoţii nici cînd transmite în direct Apocalipsa. Înlocuirea analizei reci, profesioniste, a faptelor cu zvîrcolirea epileptică, face ca unele lucruri din Rechizitoriul DNA să treacă neobservate. Marţi seara, la emisiunea simpaticei Andra Miron de pe Realitatea Tv, mi-am exprimat nedumerirea faţă de acuzaţiile aduse lui Dorin Cocoş, Gheorghe Ştefan, Nicoale Dumitru, toţi trei oameni de afaceri, că ar fi primit fiecare mită de cîte 4-5 milioane de euro pentru a interveni la diferiţi miniştri ca să fie prelungit contractul păgubos Microsoft. Cum adică? m-am întrebat eu, ca prostul, sume de mărimea asta doar pentru a interveni la un ministru? Şi dacă ar fi fost amanţi ai miniştrilor nu văd cum ar fi pretins respectivii cîte 4-5 milioane de euro pentru ca să-i convingă pe miniştrii respectivi să încalce Legea. Nu cumva cei trei n-au luat pentru ei decît o parte, restul mergînd cash la persoane sus puse sau în activităţi politice costisitoare? Dacă ziariştii noştri ar fi fost mai puţin emoţionaţi, poate că ar fi plecat de la această ciudăţenie pentru a descoperi ceea ce – nu-i exclus – DNA ar putea să ne ascundă!

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro