• Ion Cristoiu: Mai puţin emoţional decît alţi confraţi de şefie în abordarea epocii Nicolae Ceauşescu, Dumitru Popescu încearcă şi reuşeşte o dibuire a ţelului istoric asumat de Nicolae Ceauşescu la venirea în fruntea României, în martie 1965.
• Ion Cristoiu: Chiar şi cercetătorii obiectivi faţă de epoca Ceauşescu, dispuşi s-o vadă cu o răceala valabilă pentru epoca Daciei romane, susţin că Nicolae Ceauşescu a preluat de la Dej idealul independenţei faţă de Moscova.
• Ion Cristoiu: După cum ne dezvăluie Dumitru Popescu, înainte de 1968, Nicolae Ceauşescu a pornit o ofensivă diplomatică pe cît de subtilă, pe atît de încăpăţînată pentru a închega un front împotriva hegemonismului rusesc în spaţiul partidelor comuniste şi muncitoreşti din Europa şi din lume.

Am citit memoriile lui Dumitru Popescu publicate sub titlul Cronos autodevorîndu-se la Curtea Veche.

Sesizez cîteva note specifice ale memoriilor lui Dumitru Popescu, în stare a-l deosebi de alte asemenea întreprinderi, dar mai ales de a-i asigura un loc (după modesta mea părere) în istoria literaturii contemporane:

1) Nu se rezumă doar la anii Ceauşescu. Debutînd în 1945, îşi propune şi reuşeşte să acopere peste jumătate de secol trăit şi văzut de un eu narator.

2) Autorul a fost, pe rînd, redactor la Contemporanul, redactor şef la Scînteia tineretului, director general la Agerpres, vicepreşedinte la Consiliul Culturii, redactor şef al Scînteii, Secretar al CC al PCR cu probleme de presă şi cultură, rector la Academia Ştefan Gheorghiu, membru al CPEx. Viaţa l-a fixat, aşadar, într-o zonă pe care alţi memorialişti n-au avut cum s-o frecventeze: cea a îndrumării presei, culturii şi artei de către Partid. Drept urmare memoriile sale ne pun la dispoziţie amănunte savuroase nu numai despre pitoreasca lume literar-artistică (vezi drama lui Grigore Vasiliu Birlic înamorat la bătrîneţe de o jună actriţă cu temperament, dar fără talent, portretele lui George Vraca, Zaharia Stancu, Eugen Jebeleanu), dar şi dezvăluiri senzaţionale despre cum erau văzute presa, literatura şi arta de Dej, Leonte Răutu, Nicolae Ceauşescu.

3) I-a însoţit pe Dej şi pe N. Ceauşescu în călătoriile peste hotare ca ziarist. Atît cînd era readactor şef, dar şi după aceea. A putut să cunoască astfel vedete ale lumii postbelice de la Hruşciov la Tito. Portretele unor lideri comunişti (vezi cel al lui Jivkov) sunt desenate de un autor fără complexe cînd vine vorba de personalităţi.

4) Dumitru Popescu e scriitor. Un scriitor autentic, de factură aparte prin sinteza dintre descrierea realităţilor şi meditaţia asupra acestora.

Memoriile sale rămîn astfel în posteritate nu numai prin dezvăluiri, dar şi – dacă nu mai ales, – prin ipoteze şi teze teoretice seducătoare. Moartea lui Stalin îi prilejuieşte autorului momentul de a se întreba de ce mulţi din URSS şi din Est, oameni simpli, au plîns, au încercat angoase. Dumitru Popescu dă un răspuns aţîţător în planul inteligenţei. Starea de spirit îşi avea explicaţia nu atît în regretul pentru cel dispărut, cît mai ales în descumpănirea de a fi rămas fără Tătucul protector.

Sunt multe alte ipoteze interesante în aceste volume de Memorii:

Prăbuşirea comunismului a început o dată cu dezvăluirile lui Hruşciov din 1956 şi nu o dată cu Perestroika lui Gorbaciov din 1987; Procesul de modernizare a socialismului a fost brusc întrerupt în România în 1968, după zdrobirea sub şenile a Primăverii de la Praga, moment care l-a făcut pe Ceauşescu preocupat să nu dea Ursului siberian pretextul unei intervenţii, dar şi suspicios faţă de coloana a V-a a Moscovei din Partid, şi din Armată; 25 decembrie 1989 a însemnat executarea sentinţei pe care ruşii i-o pronunţaseră lui Nicolae Ceauşescu în august 1968.

Mai puţin emoţional decît alţi confraţi de şefie în abordarea epocii Nicolae Ceauşescu, Dumitru Popescu încearcă şi reuşeşte o dibuire a ţelului istoric asumat de Nicolae Ceauşescu la venirea în fruntea României, în martie 1965. Chiar şi cercetătorii obiectivi faţă de epoca Ceauşescu, dispuşi s-o vadă cu o răceala valabilă pentru epoca Daciei romane, susţin că Nicolae Ceauşescu a preluat de la Dej idealul independenţei faţă de Moscova. Sigur că aşa e. Continuînd linia deschisă de Declaraţia din aprilie 1964, Nicolae Ceauşescu şi-a făcut un obiectiv din a nu readuce România în hotarele copleşitorului Imperiu de la Răsărit. Mai mult, după cum ne dezvăluie Dumitru Popescu, înainte de 1968, Nicolae Ceauşescu a pornit o ofensivă diplomatică pe cît de subtilă, pe atît de încăpăţînată pentru a închega un front împotriva hegemonismului rusesc în spaţiul partidelor comuniste şi muncitoreşti din Europa şi din lume.

Fără a nega această dimensiune a destinului lui Ceauşescu pentru care – crede autorul şi sunt de acord cu el – a plătit la Tîrgovişte.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro

Citește și

• Hamas ia în considerare încetarea focului în Gaza. Cum evoluează situația celor trei războaie din Orientul Mijlociu
• Ce semnifică sărbătoarea Sfântului Nicolae pentru culturile europene? Iată cum sărbătoresc țările
• ANM anunță vreme ploioasă weekendul acesta. La ce te poți aștepta