- Ion Cristoiu: În puţine cazuri democraţia interbelică a răspuns fanatismului legionar cu mijloacele ordinii de drept. În zdrobitoarea majoritate a cazurilor, mijloacelor ilegale ale legionarilor li s-a răspuns cu mijloace la fel de ilegale.
- Ion Cristoiu: Democraţia românească interbelică, lipsită de maturitate, s-a lăsat tîrîtă pe teritoriul luptei de tip legionar. Această cădere în capcană, motivată în chip absurd prin nevoia de apărare a democraţiei, a fost fatală înseşi democraţiei.
- Ion Cristoiu: Legionarii n-au fost deloc dezarmaţi. Dimpotrivă, ilegalităţile mai rău i-au îndîrjit. În rîndurile populaţiei nedreptatea făcută legionarilor a dus la mitizarea acestora. Democraţia şi-a hrănit duşmanul.
Reeditarea cărţii lui Ştefan Palaghiţă „Garda de fier spre reînvierea României” (Editura Roza Vînturilor, 1993) beneficiază de o excelentă prefaţă, scrisă şi publicată de Dan Zamfirescu sub titlul „De ce se publică această carte”. Fenomenul legionar e privit în postdecembrism ca un element al trecutului care poate fi folosit în scopurile prezentului. Acuzaţia de legionar a făcut o carieră glorioasă şi după decembrie 1989. Ori de cîte ori s-a aflat în dificultate, Ion Iliescu n-a pregetat a o scoate de la naftalină. Am asistat astfel în multe momente la o tentativă de a înfăţişa pe legionari ca un pericol real pentru democraţia prezentă. Să ne reamintim cu toţii că 13 iunie 1990 a fost pus la un moment dat pe seama legionarilor. Ion Iliescu a declarat public că asediatorii Ministerului de Interne fluturau steagul verde legionar. E drept, legionarii au avut ceva verde, dar acel ceva nu era steagul, ci cămaşa. Cum 13 iunie a fost pus pe seama Opoziţiei, s-a căutat astfel a se identifica toţi cei aflaţi la dreapta FSN şi a lui Ion Iliescu, drept adepţi ai Extremei drepte care erau legionarii. Mai nou, acuzaţia de legionar e mînuită pe scară largă împotriva unor partide politice parlamentare – AUR, de exemplu – pentru a le discredita în ochii electoratului, dar şi pentru a le pîrî la Noua Înaltă Poartă.
Nu considerau comuniştii drept legionari pe toţi cei ce nu gîndeau ca ei?
Inclusiv pe membrii partidelor istorice, victime ale legionarilor, de altfel.
Că e vorba de o simplă mînuire a trecutului în scopuri politice ne-o dovedeşte faptul că un partid cu multe elemente de legionarism – am numit Partidul România Mare – a folosit împotriva adversarilor politici acuzaţia de legionari. Această exploatare a trecutului în interesele prezentului, această conotaţie primejdioasă conferită unui fenomen demult clasat în istorie, explică prudenţa mărturisită de editorii postdecembrişti ori de cîte ori au scos pe piaţă vreo lucrare semnficativă a Mişcării legionare. Într-o asemenea prudenţă, Dan Zamfirescu, patronul editurii Roza vînturilor, simte nevoia să se explice de ce publică istoria scrisă de Ştefan Palaghiţă în 1951. Despre unul din motivele invocate de Dan Zamfirescu a scris şi subsemnatul. Dosarul mişcării legionare a fost „alcătuit şi prezentat timp de o jumătate de veac, sub regimurile carlist, antonescian şi comunist, numai dintr-un singur punct de vedere: al puterii ostile ce nu respectă principiul fundamentral înscris în legislaţia strămoşilor noştri: …… să fie ascultată şi cealaltă parte!”. Preocupat de a-şi motiva gestul reeditării unor cărţi legionare, cum e istoria scrisă de Ştefan Palaghiţă, Dan Zamfirescu nu merge mai departe cu analiza slăbiciunilor care definesc studierea fenomenului legionar în democraţie. Pentru că, indiscutabil, argumentînd de ce a publicat această carte, Dan Zamfirescu evidenţiază una din greşelile felului în care a fost privit fenomenul legionar de-a lungul istoriei:
Preponderenţa zdrobitoare a punctului de vedere adversar, imposibilitatea legionarilor de a se apăra public de acuzaţiile aduse.
E un lucru ştiut că nimic nu egalează în consecinţe negative stoparea administrativă a unui punct de vedere. Fenomenul legionar a fost un astfel de punct de vedere. Timp de decenii lui nu i s-au adus împotrivă argumente lucide de pe poziţii de egalitate, ci etichetări politice de pe poziţiile maşinăriei de stat. Chiar şi acum, aşa cum arătam mai sus, cercetarea acestui fenomen e stînjenită de acest mecanism. Fireşte, punctul de vedere legionar nu mai e blocat să apară în public în proporţiile din comunism. Totuşi, teama cu care e afirmat acest punct de vedere, prudenţa manifestată de editori şi cercetători stau tot sub semnul blocării administrative.
Acestei slăbiciuni în apropierea de fenomenul legionar trebuie să-i adăugăm alta, la fel de importantă şi la fel de gravă. Indiscutabil, legionarismul a fost un duşman de moarte al inteligenţei libere necondiţionate. În locul spiritului viu, lipsit de prejudecăţi, legionarii au promis şi impus ca şi comuniştii, spiritul aservit. Ordinul de înfiinţare a Legiunii Arhanghelului Mihail, semnat de Corneliu Zelea Codreanu sună astfel:
„Astăzi. Vineri 24 iunie 1927 (Sfîntul Ioan Botezătorul), ora 10 seara, se înfiinţează: «Legiunea Arhanghelul Mihail» sub conducerea mea. Să vină în aceste rînduri cel ce crede nelimitat. Să rămînă în afară cel ce are îndoieli”.
Îndoiala aparţine raţiunii, inteligenţei libere. Ca şi comuniştii, legionarii pariază pe Cel ce Crede, nu pe Cel ce judecă. E limpede, că legionarismul exclude gîndirea liberă. Cel ce crede nelimitat nu poate fi un spirit independent. Adevăratul spirit independent e cel ce are îndoieli. Din start, Corneliu Zelea Codreanu pune între paranteze gîndirea autentică în favoarea gîndirii subordonate. A crede nelimitat înseamnă a privi realitatea cu ochii altora şi nu cu ochii proprii. Altfel spus, înseamnă a privi realitatea în mod tendenţios, simplificator.
Surprinzător însă, inteligenţa democratică, adversara de moarte a credinţei legionare, s-a apropiat de fenomenul legionar cu instrumentele din care legionarismul îşi făcuse un stindard. Astfel, fenomenul legionar a fost abordat de-a lungul timpului, nu ca fenomen în sine, ca o parte a realului care trebuie cercetată fără ură şi părtinire, ci ca un fenomen adversar, care trebuie combătut. Toată energia inteligenţei raţionale, atît de aprig contestată de Legiune, s-a consumat nu pentru a înţelege fenomenul, ci pentru a-l combate. Printr-un ciudat paradox, inteligenţa democratică s-a comportat în acest caz la fel ca inteligenţa legionară:
N-a avut îndoieli. Ea a plecat în abordarea fenomenului legionar, de la o credinţă nelimitată:
Aceea că legionarul e un fenomen primejdios şi că, în consecinţă, trebuie lichidat.
Măreţia inteligenţei constă însă tocmai în lipsa ei de prejudecăţi. Spiritul liber, independent învinge spiritul fanatic prin avantajele pe care le are asupra acestuia:
Încercarea de a înţelege, de a explica şi chiar de a justifica existenţa adversarului său de moarte.
În faţa acestei măreţii, spiritul fanatic orb, spiritul care crede nelimitat, se frînge neputincios. În clipa cînd inteligenţa, la rîndu-i, se comportă fanatic, tendenţios, în abordarea fenomenului, acest adversar triumfă. Una din cauzele supravieţuirii fenomenului legionar a constat şi în această surprinzătoare folosire de către adversar – inteligenţa liberă – a instrumentelor specifice Mişcării Legionare.
Un lucru asemănător s-a petrecut şi cu democraţia din perioada interbelică. În bătălia împotriva democraţiei, legionarii au folosit din plin mijloace din afara legii:
Sfidarea ordinii de drept, asasinate.
Ei şi-au justificat de altfel aceste mijloace prin refuzul de a recunoaşte regulile democratice. Cum răspunde democraţia interbelică acestei sfidări? Normal ar fi fost prin preocuparea permanentă, crîncenă, de a respecta ordinea de drept. Democraţia e triumfătoare asupra totalitarismului prin mijloacele sale specifice:
Respectul faţă de individ, cultul legii.
Şi chiar dacă la un moment dat, aceste mijloace par firave, neputincioase în faţa pumnului pe care-l reprezintă fanatismul orb de tip totalitar, vine o vreme cînd ele triumfă. De nenumărate ori, în vremurile moderne, înfrîngerea democraţiei s-a dovedit trecătoare. Mai devreme sau mai tîrziu, democraţia şi-a luat revanşa. În mod bizar însă, democraţia românească interbelică răspunde atacului legionar antidemocrat nu cu mijloacele specifice democraţiei, ci cu mijloacele specifice totalitarismului. În puţine cazuri democraţia interbelică a răspuns fanatismului legionar cu mijloacele ordinii de drept. În zdrobitoarea majoritate a cazurilor, mijloacelor ilegale ale legionarilor li s-a răspuns cu mijloace la fel de ilegale. Exemplele sînt de prisos. Asasinări fără judecată, blocarea legionarilor pentru a nu participa la alegeri, arestări şi trimiteri la închisoare fără nici un temei legal. Ilegalităţilor legionare le corespund ilegalităţile, la fel de grave, ale democraţiei. Democraţia românească interbelică, lipsită de maturitate, s-a lăsat tîrîtă pe teritoriul luptei de tip legionar. Această cădere în capcană, motivată în chip absurd prin nevoia de apărare a democraţiei, a fost fatală înseşi democraţiei. Apelul la ilegalităţi a erodat Autoritatea Legii, a democraţiei. Legionarii n-au fost deloc dezarmaţi. Dimpotrivă, ilegalităţile mai rău i-au îndîrjit. În rîndurile populaţiei nedreptatea făcută legionarilor a dus la mitizarea acestora. Democraţia şi-a hrănit duşmanul.
NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro