Ion Cristoiu: Despre cum am atentat la siguranța națională

Momente și evenimente comentate de mine. Joi, 17 martie 1994, în calitate de director al Evenimentului zilei, am fost convocat la Parchetul de pe lîngă Tribunalul București ca „fătuitor” în dosarul deschis la plîngerea Administrației prezidențiale pentru atentat la siguranța națională. În Evenimentul zilei din 18 martie 1994 am descris și comentat momentul sub titlul Despre cum am atentat la siguranța națională.

Joi, 17 martie, Parchetul de pe lîngă Tribunalul Municipiului București m-a convocat la o primă audiere în legătură cu acuzația adusă Evenimentului zilei de încălcare a Legii Siguranței Naționale. Din cîte se știe, după publicarea în ziarul nostru a mesajelor transmise de unii cetățeni președintelui țării cu ocazia zilei sale de naștere, Parchetul General s-a autosesizat, dispunînd începerea cercetării penale.

Pentru a mă chema la sine, Parchetul de pe lîngă TMB a apelat la o carte poștală, naiv bătută la mașină, o carte poștală pe care Ion Cristoiu devenise Cristoiu Ion, semn al reducerii oricărui om, inclusiv a jurnalistului, la condiția de recrut tuns chilug. Potrivit aceluiași carton dreptunghiular, care mă amenința, în caz de neprezentare, cu o amendă de la 50 la 100 lei, urma să fiu audiat, de procurorul Marian Nazat, în calitate de „făptuitor“. Multe lucruri fost-am eu după decembrie 1989. Spion, mason, pitic utecist, om al Regelui și al ungurilor, ba chiar și om al lui Ion Iliescu. „Făptuitor“ nu fusesem. Iată-mă și în această ipostază, grație contribuției aduse de Codul nostru penal la îmbogățirea limbii române! Un altul în locul meu ar fi făcut mare tărăboi la primirea imperativei cărți poștale. Ar fi invocat drepturile omului și ale jurnalistului, s-ar fi plîns Consiliului Europei, ar fi țipat ca din gură de șarpe că Puterea vrea să se răzbune. Cum nu sînt de felul meu nici isteric, nici demagog, m-am înființat ieri, 17 martie, la Parchetul de pe lîngă Tribunalul Municipiului București, la ora 10 fără cinci, cu cinci minute mai devreme decît ora fixată. Luînd loc pe unul din scaunele destinate celor audiați, scaun pe care șezuseră înaintea mea escroci, hoți, criminali, inclusiv cei care l-au asasinat pe Ioan Luchian Mihalea, am răspuns sîrguincios la toate întrebările procurorului, am scris și am iscălit o declarație și am plecat luînd cu mine cele cinci noi citații pentru alți redactori ai Evenimentului zilei. Ce-am mărturisit eu nu fără o oarecare trudă (abia acum mi-am dat seama că o declarație la Procuratură e mai dificil de realizat decît un editorial), pe coala de hîrtie pusă la dispoziție cu amabilitate de domnul procuror, n-are rost să repet. Am spus suficient de mult pe această temă colegilor mei jurnaliști, care m-au așteptat la ieșire timp de două ore, cît a durat audierea. Aș vrea să mă opresc în schimb asupra unei descoperiri pe care am făcut-o cu prilejul acestui interogatoriu.

Autosesizarea Parchetului General a vizat încălcarea articolului 19 al Legii siguranței naționale. La vremea dezbaterii și votării în Parlament a legii, în 1991, nu i-am dat prea mare atenție. Era vorba despre una dintre numeroasele legi trecute prin Parlament grație mașinăriei de vot a majorității pe atunci feseniste. Convocarea și audierea la Parchet m-au făcut să stărui puțin asupra legii și, mai ales, asupra articolului 19. Acest articol spune, la un moment dat, că „deținerea, confecționarea sau folosirea ilegală a mijloacelor specifice de interceptare a comunicațiilor, precum și culegerea și transmiterea de informații cu caracter secret ori confidențial, prin orice mijloace, în afara cadrului legal, constituie infracțiune“. În ce-a constat descoperirea mea? În faptul că acest articol poate transforma în atentat la siguranța națională orice activitate jurnalistică mai serioasă. Puterea presei democratice stă, printre altele, în capacitatea de a descoperi ce se află și ce se pune la cale dincolo de ușile închise. Acest drept și această îndatorire sînt date presei în calitatea acesteia de reprezentant al opiniei publice. Articolul 19 incriminează culegerea și transmiterea de informații cu caracter secret ori confidențial în afara cadrului legal. Ce înseamnă cadru legal articolul nu ne spune. Cum nu ne spune nici ce înseamnă informații cu caracter secret ori confidențial. Să presupunem, de exemplu, că în cadrul investigațiilor mele de jurnalist descopăr un spion înfipt în anturajul prezidențial. Existența acestui spion reprezintă o gravă amenințare la siguranța națională.

Pentru descoperirea mea, eu ar trebui să fiu decorat. Potrivit articolului 19 însă, ar trebui să primesc de la 2 la 7 ani închisoare. Nu de alta, dar existența spionului e o informație cu caracter secret! O informație pe care, se înțelege, eu n-am putut-o obține în interiorul cadrului legal. Cadru legal pentru un jurnalist înseamnă conferințele de presă ale lui Traian Chebeleu. Se înțelege că puteam eu aștepta mult și bine pînă cînd purtătorul de cuvînt ar fi dezvăluit, la o conferință de presă, că la Cotroceni e un spion. Așa se face că pentru a-mi îndeplini mandatul încredințat de opinia publică, ba chiar și pentru a fi patriot, trebuie neapărat să fac ceva închisoare.

NOTĂ: Acest editorial a fost preluat integral de pe cristoiublog.ro