Ion Cristoiu: Doar printr-o minune ar mai putea fi evitat Războiul!

• În Criza Ucraina nu s-a înregistrat nici măcar o unghie de descaladare. Dimpotrivă. Tabăra Occidentală, în frunte cu SUA, a ridicat tensiunea provocată de aserţiuni publice gen Uite, acuş, începe războiul! la cotele unei isterii pe care Europa n-a trăit-o niciodată de la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial.
• Conflictul pe care l-ar putea declanşa Criza de acum, chiar dacă n-ar ajunge în chip fatal la un conflict nuclear, chiar dacă ar rămîne în hotarele unui război între Rusia şi Ucraina, ar avea efecte devastatoare asupra Europei.
• Dacă ne uităm mai ales conflictul din Donbas, războiul e fatal. Vladimir Putin i-a convins pe ruşi că sînt o mare Putere. Cum să accepte cetăţenii unei Mari Puteri ca ruşii din Ucraina să fie omorîţi de ucraineni? Fie şi această situaţie face războiul fatal. Asta dacă nu se întîmplă o minune.

„Cum s-a putut ajunge de la un foc de pistol la un Război Mondial care a durat patru ani, un măcel îngrozitor la care nimeni nu se gîndise că s-ar putea întîmpla?

E o întrebare pe care trebuie să ne-o punem azi, cînd Criza ucraineană ia amploare de la o zi la alta.

Contrar aşteptărilor, cele două tabere – Rusia şi America – nu fac nici un gest în direcţia descaladării.

Dimpotrivă, de la o zi la alta sporesc acţiunile provocatoare de o parte şi de alta, acumulările de trupe şi armament, strigătele de Război.

O simplă privire aruncată asupra situaţiei internaţionale arată că Războiul e considerat de ambele tabere ca unica soluţie.”

A trecut de atunci aproape o lună. Contrar aşteptărilor oamenilor de rînd, care ştiu ce-ar însemna pentru ei, un război, fie şi local, fie şi rămas în hotarele unui conflict clasic, în timp ce ştabii ştiu că n-au nimic de pierdut, dimpotrivă au de cîştigat, în Criza Ucraina nu s-a înregistrat nici măcar o unghie de descaladare.

Dimpotrivă.

Tabăra Occidentală, în frunte cu SUA, a ridicat tensiunea provocată de aserţiuni publice gen Uite, acuş, începe războiul! la cotele unei isterii pe care Europa n-a trăit-o niciodată de la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. Criza rachetelor din Cuba, cu care e comparată Criza Ucraina, a ţinut doar 13 zile (aşa sună şi titlul cărţii de memorii a lui Robert Kennedy). Văzută prin raportare la Criza Ucraina, Criza rachetelor mi se pare niţel exagerată. Admiţînd că linia blocadei militare avea loc un incident, nu e sigur că de la el se ajungea rapid la un conflict nuclear. Petrecut undeva în Atlantic, între nave americane şi ruseşti, conflictul putea fi păstrat în hotarele războiului clasic, petrecut undeva în Atlantic. Conflictul pe care l-ar putea declanşa Criza de acum, chiar dacă n-ar ajunge în chip fatal la un conflict nuclear, chiar dacă ar rămîne în hotarele unui război între Rusia şi Ucraina, ar avea efecte devastatoare asupra Europei:

Refugiaţi, efectele sancţiunilor economice impuse Rusiei, care vor viza şi ţările membre ale UE, războiul mediatic, dintre Occident şi Rusia, ajutorul în armament dat Ucrainei şi, înainte de toate, acea tensiune uriaşă la nivel de planetă, care va zgudui viaţa cotidiană.

Abia ieşită din Pandemie, dacă nu chiar încă în Pandemie, Europa se va confrunta şi cu Criza economică declanşată de un război. Oricîte strădanii ar depune fiecare dintre cele două părţi, se va ajunge la un conflict nuclear. Îşi imaginează cineva o Rusia care se declară învinsă pe teren de o Ucraină în spatele căreia se află NATO? Dacă sancţiunile vor viza şi pe liderii ruşi, îşi imaginează cineva că ei nu vor răspunde cu sancţiuni la fel de dure împotriva liderilor occidentali? Dacă Ucraina va fi înfrîntă, îşi imaginează cineva că Joe Biden, ieşit boţit din Afacerea Afganistan, nu va apela şi el la arma nucleară?

Cu o lună în urmă, scriam că în Criza Ucraina nu e vorba nici de teama Rusiei că Ucraina va fi admisă în NATO, nici de grija Moscovei faţă de ruşii din Ucraina, victime ale naţionalismului bezmetic ucrainean, nici de nevoia NATO de a-şi justifica existenţa prin găsirea unui nou duşman – Rusia (aţi băgat de seamă că Pericolul terorist, cel invocat de NATO pentru a-şi justifica existenţa, a dispărut ca prin farmec?), nici de nevoia lui Joe Biden de a se da cocoş, după ce retragerea din Afganistan l-a surprins drept curcă, nici de nevoia premierului britanic de a se da bărbat în faţa nevesticii mult mai tinere, ci de altceva, mult mai profund, care face practic războiul inevitabil.

În comentariu de acum o lună scriam că atît Primul, cît şi al Doilea Război Mondial s-au declanşat dintr-o cauză care nu putea fi controlată de conducătorii politici, oricît de geniali ar fi fost:

Nevoia de reconfirmare a unei ordini mondial deja stabilite.

Cele două războaie mondiale au avut o cauză simplă:

O putere a lumii, pînă nu demult ţinută deoparte de friptura sferelor de influenţă, a cerut un loc la masa ocupată deja de celelalte mari puteri.

Această Putere era Germania.

În chip fatal, celelalte puteri n-au vrut să-i dea un loc la masă.

Nici nu puteau.

Sferele de influenţă erau împărţite, coloniile şi avuţiile deja distribuite.

Ca să se facă unei noi Puteri trebuia ca una să plece de la masă sau toate celelalte să se mai înghesuie niţel pentru a-i face loc nou venitei.

Nici o Mare Putere n-a avut chef să renunţe la o parte din friptură.

Situaţia dinaintea celor două Războaie Mondiale se regăseşte în situaţia mondială din ultima vreme

Germania de atunci e Rusia de acum.

Nu ştiu dacă Rusia sub Vladimir Putin e atît de puternică pe cît îi sînt pretenţiile.

Ştiu sigur însă că Rusia vrea un loc la masa deja ocupată.

Pentru a primi un loc, e nevoie ca Marile Puteri să se înghesuie niţel în jurul mesei şi să se lipsească fiecare de o bucăţică din friptură.

Altfel spus e nevoie de o reconfigurare a ordinii mondial postcomuniste.

Cum să se facă aşa ceva pe cale paşnică?

Ar fi nevoie de un lider de geniu precum John Kennedy care a ştiut să cîştige fără a umili Uniunea Sovietică.

E Joe Biden un nou John Kennedy?

Poate că această cauză din profunzimi – nevoia de reconfigurare a ordinii mondiale deja stabilite – putea fi contracarată dacă n-ar intra în joc, la fel ca în cazul celor două Războaie mondiale interese particulare, care împing spre Război:

1. Nevoia NATO de a-şi justifica existenţa.

Dacă NATO n-ar mai avea un adversar declarat ar trebui să se desfiinţeze.

 Îşi imaginează cineva NATO desfiinţat?

Ce vor face miile de salariaţi de lux ai instituţiei?

Ce vor face firmele care produc şi vînd armament?

2) Nevoia lui Joe Biden de a dovedi americanilor că nu e blegul care a fugit din Afganistan.

3) Nevoia Americii de a rămîne stăpînă într-o Europă care, prin Macron, a început să dea semne că vrea să fie fără Stăpîn.

4) Nevoia marilor producători de armament de a găsi în Europa de Est debuşeu pentru armamentul pe care nu-l mai cumpără Vestul.

5) Nevoia lui Zelenski de a livra ucrainenilor în loc de mîncare naţionalism piperat.

6) Nu în ultimul rînd, nevoia omenirii de a i se lua niţel sînge. Să nu uităm că de la al Doilea Război Mondial au trecut aproape opt decenii. Generaţii întregi nu ştiu ce-i războiul.

Generaţii întregi ştiu războiul doar din jocurile de la calculator.

Generaţii întregi mor de dorul unei hîrjoane mondiale.

Dacă ne uităm mai ales conflictul din Donbas, războiul e fatal. Vladimir Putin i-a convins pe ruşi că sînt o mare Putere.

Cum să accepte cetăţenii unei Mari Puteri ca ruşii din Ucraina să fie omorîţi de ucraineni?

Fie şi această situaţie face războiul fatal.

Asta dacă nu se întîmplă o minune.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro