Ion Cristoiu: Entuziasmul care pare azi ridicol

• Ion Cristoiu: Înainte chiar ca avionul de Bucureşti să intre în cursa de croazieră, am terminat Revoluţia română în direct, cartea scoasă de Mihai Tatulici în 1990, nereeditată de atunci. O aveam în bibliotecă, dar niciodată pînă acum n-am dat-o gata cu creionul în mînă, ca să convoc un clişeu de om de cultură.
• Ion Cristoiu: Ajuns cu lectura la amintirile lui Mihai Bujor Sion despre decembrie 1989, cît pe-aci să pufnesc în rîs la ce spune Mihai Bujor Sion despre cum a umblat el nebun pe străzi în decembrie 1989 îmbrăţişîndu-se cu nevastă-sa (cea ce care a divorţat pentru una mai tinerică!) fericiţi c-a căzut Ceauşescu.
• Ion Cristoiu: Cu excepţia lui George Radu Serafim, nici unul dintre cei care semnează în carte, dintre ziariştii tv, n-au îndoieli în vara lui 1990 despre existenţa teroriştilor. Îmi dau seama ce aventurier voi fi fost în februarie 1990 cînd am pus la îndoială Revoluţia cîntată în vara lui 1990, de întreaga nomenklatură FSN-istă.

Înainte chiar ca avionul de Bucureşti să intre în cursa de croazieră, am terminat Revoluţia română în direct, cartea scoasă de Mihai Tatulici în 1990, nereeditată de atunci. O aveam în bibliotecă, dar niciodată pînă acum n-am dat-o gata cu creionul în mînă, ca să convoc un clişeu de om de cultură. E drept, am folosit-o pe vremuri, cînd misterele Revoluţiei din decembrie 1989 mai făceau rating şi tiraj, dar exclusiv pentru transcrierea balamucului intitulat Revoluţia română în direct.

Restul cărţii nu m-a interesat.

M-am apucat de ea cu seriozitate la Paris, pe post de cartea dinaintea căderii în somn. Am citit din ea şi la aeroport, stînd la coadă la check-in. Ca de obicei la cursele româneşti coada se face înainte chiar de a fi venit cineva la ghişeu. La fel se întîmplă şi la îmbarcare. Cred că e vorba de moştenirea ancestrală a cozilor de pe vremurile comunismului. Primul impuls al unui cetăţean român cînd vedea o coadă era să se aşeze la ea. Abia apoi întreba ce se dă. Făcea asta, deoarece o coadă era semnul că acolo, în faţă, se dă ceva absent de pe piaţă, ceva bun, deci. Sînt pe ultima sută de metri cu parcurgerea amintirilor despre decembrie 1989 a celor care au devenit în 1990 membrii Camarilei lui Ion Iliescu: Dan Marţian, Mihai Bujor Sion. Lîngă mine, pe partea cealaltă a cozii, o tipă, de vîrsta incertă a celor trecute de prima tinereţe, vorbeşte cu voce tare cu o tînără cu ochelari. Conu Leonida faţă cu reacţiunea a fost de regulă investigat doar înspre partea lui Conu Leonida, cel care-şi dă cu părerea în pat ca pe facebook azi. A fost trecută cu vederea Efimiţa, cea care-i ascultă entuziasmată elucubraţiile. La fel şi în cuplul aflat nu departe de mine. Prea pîrguita are în tînăra cu ochelari un fel de Efimiţa. De aceea cucoana îşi permite să spună tîmpenii cu ghiotura, fără să se teamă de contrazicere, din partea auditoriului. Tocmai auzeam cum tipa îşi face public dispreţul faţă de ţară (În România nu mă uit la televizor, totul mă scîrbeşte din ceea ce văd şi aud), cînd ajung cu lectura la memoriile lui Mihai Bujor Sion. Fiul unui activist dejist de frunte – Bujor Sion, cerberul presei pe vremea comunismului –, Mihai Bujor Sion a fost crescut de Ion Iliescu după moartea părinţilor într-un accident de avion. În decembrie 1989, Mihai Bujor Sion era căsătorit cu Ioana Pavelescu. Din presa recentă aflu că a divorţat de Ioana Pavelescu pentru a se însura cu o puştoaică. După decembrie 1989, a fost plimbat prin fel de funcţii, de la cea de şef al administraţiei prezidenţiale, pînă la cea de consul prin diferite părţi ale lumii. Ajuns cu lectura la amintirile lui Mihai Bujor Sion despre decembrie 1989, cît pe-aci să pufnesc în rîs la ce spune Mihai Bujor Sion despre cum a umblat el nebun pe străzi în decembrie 1989 îmbrăţişîndu-se cu nevastă-sa (cea ce care a divorţat pentru una mai tinerică!) fericiţi c-a căzut Ceauşescu:

„În jurul prînzului, ajungînd acasă, într-o euforie pe care numai noi românii ne-o putem înţelege, pentru că numai noi românii am trecut prin aşa ceva, mi-am luat soţia şi am plecat ca nebuni pe străzi, ţopăind, strîngîndu-ne în braţe; primele cuvinte cred că au fost «Am scăpat Ioano, gata am scăpat!» Şi aşa, propulsaţi de o descătuşare euforică, am ajuns la Televiziune. Televiziune care, asemeni unui aspirator imens de suflete, avea să devină centrul Revoluţiei noastre. O instituţie indolent de latentă, prefăcută deodată într-o chestie vie, adevărată, reală. Minciuna a fost astfel aruncată la gunoi în groapa murdară a istoriei acestui neam şi Adevărul se instala în scaunul lui, normal, simplu al cotidianului…”

Am terminat cartea în avion, pe parcursul decolării. În stînga mea stă o fătucă, membră tipică a tinerei generaţii. Face parte dintr-un grup de puştoaice care vorbesc franţuzeşte. Merg probabil în România în excursie. După cît de mult se foieşte, Doina spune că nu e franţuzoaică, e româncă. Dar atunci de ce vorbeşte franţuzeşte cu colegele, aşezate pe scaunele de dincolo de culoar. De cum s-a văzut în avion, fătuca şi-a făcut un selfie, evident, scoţînd limba la ea însăşi. După care s-a apucat de un film pe laptop (un Lenovo, observ eu), conectat la baterie externă (observ tot eu), înfulecînd crochete dintr-o pungă. Punînd cartea pe genunchi mă gîndesc că ar trebui să scriu despre ea ca despre un document deosebit:

Dă seamă de ce ziceau despre Evenimentele din decembrie 1989, profitorii Căderii lui Ceauşescu. Se numără printre ei ştabii FSN, precum Dan Marţian, Silviu Brucan, Mihai Bujor Sion, dar şi redactorii tv.

Cu excepţia lui George Radu Serafim, nici unul dintre cei care semnează în carte, dintre ziariştii tv, n-au îndoieli în vara lui 1990 despre existenţa teroriştilor. Îmi dau seama ce aventurier voi fi fost în februarie 1990 cînd am pus la îndoială Revoluţia cîntată în vara lui 1990, de întreaga nomenklatură FSN-istă.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro