Ion Cristoiu: Falsa amiciţie dintre Rusia şi America de după 1990

Ion Cristoiu

Ion Cristoiu

Ion Cristoiu: Mai 2005. Paradă militară la Moscova. Un moment – cel de vîrf – din marile, grandioasele serbări, iniţiate şi organizate de ruşi la aniversarea a 60 de ani de la Victoria Aliaţilor.

Prin Piaţa Roşie trec, rînduri-rînduri, ostaşii ruşi, moştenitorii Armatei Roşii. Din cînd în cînd, camerele de luat vederi se întorc asupra tribunei pentru a decupa o imagine: Putin lîngă Bush! În stînga şi-n dreapta lor, nevestele: Putina şi Bushoaica.

Să nu ne iluzionăm! Istoria ne avertizează că dacă doi lideri stau unul lîngă altul, ba chiar şi şoptindu-şi unul altuia la ureche, nu înseamnă neapărat amiciţie de neclintit. Dimpotrivă.

Mai 2005. Paradă militară la Moscova. Un moment – cel de vîrf – din marile, grandioasele serbări,  iniţiate şi organizate de ruşi la aniversarea a 60 de ani de la Victoria Aliaţilor.

Chestia cu Victoria mă face să pufnesc în rîs. Victoria asupra cui? Pînă la prăbuşirea comunismului, se spunea de-a dreptul: asupra Germaniei naziste. Lucru adevărat, pentru că Germania nazistă fusese îngenuncheată. Azi însă, Germania e aliata Rusiei. Poate cea mai bună aliată, obligîndu-ne să ne amintim de alte momente ale apropierii dintre cei doi giganţi europeni: tratatul de la Rappalo, înţelegerea de la Moscova. Sintagma, “de pe vremuri”, cea adevărată, ar reaminti contemporanilor două amănunte neplăcute:

că Germania a fost cîndva nazistă,

că Germania s-a războit cu Rusia.

Prin Piaţa Roşie trec, rînduri-rînduri, ostaşii ruşi, moştenitorii Armatei Roşii. Din cînd în cînd, camerele de luat vederi se întorc asupra tribunei pentru a decupa o imagine: Putin lîngă Bush! În stînga şi-n dreapta lor, nevestele: Putina şi Bushoaica. În funcţie de reglarea unghiului, camerele mai agaţă din cînd în cînd şi pe nevasta americanului.

Pentru masele populare – cele cît de cît interesate de moment – cei doi ştabi politici stînd alături ar putea fi imaginea prieteniei de nezdruncinat. Să nu ne iluzionăm! Istoria ne avertizează că dacă doi lideri stau unul lîngă altul, ba chiar şi şoptindu-şi unul altuia la ureche, nu înseamnă neapărat amiciţie de neclintit.

Dimpotrivă.

Înainte de a ajunge la Moscova, Bush s-a oprit niţel în Letonia. Ca să ţină o cuvîntare despre Europa postbelică. O cuvîntare cu accente autocritice pentru ceea ce el a numit abandonarea ţărilor din Est în braţele Rusiei staliniste. Conţinînd două semnale:

către „tînăra Europă”, sedusă de America de azi, în stare s-o urmeze în aventurile militare pe planetă,

către Rusia, care nu-şi face iluzii în privinţa adevăratelor interese ale Americii.

De la Moscova, Bush va merge în Georgia, unde preşedintele zurliu,  pe numele său,  Miheil Saakaşvili, îl aşteaptă să coboare din avion cu o tăgîrţă de dolari.

Cum stă bine unui nou Cesar, preşedintele american îi va oferi doar bătăi pe umăr, apelativul de prieten şi albul dinţilor săi electorali. Georgienii, asemenea românilor, cu care se înrudesc prin tradiţia cerşetoriei, se vor strînge într-o piaţă şi-l vor aclama pe Înaltul oaspete.

Sperînd şi ei că, o dată cu aeronava prezidenţială şi cu gorilele de la Secret Service, vor coborî din cer şi cîrnaţii.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro

Exit mobile version