Ion Cristoiu: Grija de a nu te remarca

• Ion Cristoiu: Despre suspiciunea tiranilor ne dă un exemplu copleşitor Tacitus în Agricola. Gnaeus Julius Agricola a rămas în Istorie drept cuceritorul roman al Marii Britanii.
• Ion Cristoiu: În vara lui 83, Julius Agricola repurtează o victorie răsunătoare asupra scoţienilor la Graupius. Tribul Caledonienilor, care se răsculase împotriva romanilor, pierde 10 000 de oameni. Romanii pierd doar 360.
• Ion Cristoiu: Potrivit lui Tacitus, Agricola se întoarce la Roma fără să ştie opinia publică, are o întîlnire cu Domiţian, după care trăieşte retras, evitînd orice ieşire în faţă. Pentru că în orice moment, Domiţian îi putea lua gîtul.

O conjuncţie. Scriind cîndva despre romanul dedicat Căderii Constantinopolelui de către Mika Waltari în finlandeză, publicat în româneşte sub titlul Amanţii din Bizanţ. Însemnările lui Ioannis Anghelos, Polirom, 2003, luam în discuţie controversa dintre catolici şi ortodocşi în chestiunea lui Şi Fiului. Tableta lui Arghezi Bunul patriotism (Adevărul literar şi artistic, 24 noiembrie 1929) o surprinde în stil ironic:

„Dacă am lua conjuncţia şi care nu se deosebeşte funcţional în lexic de conjuncţia vecină cu, şi care ar putea să fie, fără supărare, rasă pe hîrtie sau înlocuită cu o virgulă sau cu o virgulă cu punct; singur acest monosilab a rupt aşezămîntul bisericii creştine în două. Graţie lui şi Bizanţul s-a certat cu Roma, Patriarhul cu Papa, sau Papa cu Patriarhul, consecinţa conjunctivă nu este încă bine precizată şi, graţie lui şi, se ocărăsc de cîteva veacuri popii cu barbă cu popii raşi, zeci şi sute de mii de teologi se războiesc între ei. Sfîntul Duh, a căruia existenţă categorică e clară fiecărui seminarist, iese pentru unii din Tatăl şi, iar pentru alţii numai din Tatăl.”

Faima lui Agricola. Despre suspiciunea tiranilor ne dă un exemplu copleşitor Tacitus în Agricola. Gnaeus Julius Agricola a rămas în Istorie drept cuceritorul roman al Marii Britanii. Ajuns dincolo de Canal în anul 77 ca Guvernator, el devine faimos nu numai prin extinderea stăpînirii romane asupra Irlandei şi Scoţiei, dar şi prin buna administrare a provinciei. În vara lui 83 Julius Agricola repurtează o victorie răsunătoare asupra scoţienilor la Graupius. Tribul Caledonienilor, care se răsculase împotriva romanilor, pierde 10 000 de oameni. Romanii pierd doar 360. Faima lui Agricola trezeşte suspiciunile Împăratului Domiţian. În 85, Agricola e chemat la Roma. Starea de spirit a lui Domiţian e astfel descrisă de Tacitus în De vita et moribus Iulii Agricolae:

,.Aceste evenimente, aşa cum au decurs, deşi Agricola nu le exagerase în rapoartele sale cu cuvinte de fală pentru sine, cum obişnuia Domiţian, el le-a primit bucuros în aparenţă şi îngrijorat suflet. Era conştient că se făcuse de rîs cu falsul său triumf asupra germanilor (în anul 84 în luptele cu chattii – n.n.), după ce cumpărase sclavi la tîrg, ale căror îmbrăcăminte şi păr au trebuit să fie schimbate, ca să arate ca prinşii de război. Acum însă era vorba cu-adevărat de-o mare victorie, de care, după uciderea a mii de duşmani, vorbea toată lumea. Aceasta mai ales era frica lui cea mare: numele unui simplu muritor era ridicat în slăvi mai presus de-al împăratului.[…] Muncit de-astfel de griji şi mulţumindu-se să le închidă în sine – ceea ce la el era semnul că pune la cale o cruzime –, a hotărît că lucrul cel mai bun de tăcute să-şi stăpînească deocamdată ura, pînă ce răsunetul faimei şi simpatiile armatei vor mai slăbi: căci pînă atunci Agricola era încă la conducerea Britanniei”.

Potrivit lui Tacitus, Agricola se întoarce la Roma fără să ştie opinia publică, are o întîlnire cu Domiţian, care-l sărută din scurt, în stil oriental, după care trăieşte retras, evitînd orice ieşire în faţă. Pentru că în orice moment, Domiţian îi putea lua gîtul. Atitudinea asta de prudenţă, definită prin grija de a nu se remarca, de a nu atrage atenţia, i-a fost benefică lui Agricola:

,,Dar Agricola se poate considera fericit murind înaintea fiicei şi a soţiei sale, cu demnitatea nată, cu o reputaţie strălucită, rudele şi prietenii lui scăpînd cu bine. Căci dacă n-a putut ajunge să vadă zorii acestui preafericit secol şi pe Traian împăratul, a avut măcar marea consolare a unei morţi premature şi a scăpat de acea ultimă perioadă, cînd Domiţian a dat gata statul nostru, nu dintr-o dată şi lăsînd vremurilor putinţa să mai respire, ci izbind fără încetare şi oarecum bătînd întruna. […] Măcar Nero îşi întorcea ochii şi doar ordona crimele, nu le privea; cea mai mare nenorocire sub Domiţian era să vezi şi să fii văzut, cînd suspinele noastre erau notate, cînd, spre a desemna delatorilor atîţia oameni îngălbeniţi de frică, era de ajuns acea privire crudă şi roşeaţa cu care se înarma contra ruşinii”.

Ce vremuri!

A avut măcar marea consolare a unei morţi premature!

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro