- Ion Cristoiu: La Tribunalul Militar Bucureşti, în fosta clădire a Arsenalului, se dă sentinţa în lotul PNŢ- Ion Diaconescu. În acelaşi loc şi sub semnul aceleiaşi farse judiciare, cu 10 ani în urmă, se pronunţase aici sentinţa în procesul Codreanu. Un grefier dă citire deciziei judecătoreşti: 10 ani, 15 ani, 20 de ani.
- Ion Cristoiu: Dezvăluie volumul Temniţa-destinul generaţiei noastre, primul din trilogia memorialistică a lui Ion Diaconescu: “(…) fiecare pedeapsă anunţată era primită de noi toţi cu ropote de aplauze, intensitatea aplauzelor fiind direct proporţională cu cuantumul pedepselor”.
- Ion Cristoiu: Memoriile din Temniţa au fost scrise din 1985. La publicarea primei ediţii, în 1998, autorul a refuzat modificarea din perspectiva mutaţiilor din 1989. Astfel că, asupra sentimentelor din 1948 avem a ne confrunta cu perspectiva unui moment cînd comunismul părea etern.
Februarie 1948. La Tribunalul Militar Bucureşti, în fosta clădire a Arsenalului, se dă sentinţa în lotul PNŢ- Ion Diaconescu. În acelaşi loc şi sub semnul aceleiaşi farse judiciare, cu 10 ani în urmă, se pronunţase aici sentinţa în procesul Codreanu. Un grefier dă citire deciziei judecătoreşti: 10 ani, 15 ani, 20 de ani. Rudele, avocaţii îi asiguraseră pe cei din boxă că pedepsele vor fi mici: două luni, cinci luni, hai, maximum 12 luni. Te-ai aştepta ca asistenţa să se prăbuşească într-un val de vaiete. Nici vorbă! Dezvăluie volumul Temniţa-destinul generaţiei noastre, primul din trilogia memorialistică a lui Ion Diaconescu:
“(…) fiecare pedeapsă anunţată era primită de noi toţi cu ropote de aplauze, intensitatea aplauzelor fiind direct proporţională cu cuantumul pedepselor”.
Surprinzătoarea reacţie are o explicaţie nu mai puţin surprinzătoare:
“Eram, repet, cu toţii absolut convinşi că situaţia se va rezolva în foarte scurt timp, în cîteva luni, şi că acest proces va rămîne ca o pagină glorioasă în biografia fiecăruia dintre noi”.
Credinţa în schimbarea inevitabilă şi favorabilă naşte un moment şi mai interesant:
“În condiţiile acestea, prietenii noştri, care întîmplător primiseră pedepse mai mici, priveau cu invidie spre noi, cei «norocoşi», aureolaţi cu pedepse grele. Raţionamentul lor era simplu şi foarte logic, anume că, indiferent de cuantumul pedepsei, toţi vom părăsi în acelaşi moment, foarte curînd, puşcăria, dar într-un fel va apărea în faţa lumii un om care a fost condamnat la 20 de ani de detenţie şi altfel altul care a fost condamnat la 5 ani, de pildă”.
Memoriile din Temniţa au fost scrise din 1985. La publicarea primei ediţii, în 1998, autorul a refuzat modificarea din perspectiva mutaţiilor din 1989. Astfel că, asupra sentimentelor din 1948 avem a ne confrunta cu perspectiva unui moment cînd comunismul părea etern. De aici meditaţia oarecum autoironică, înţelegerea oarecum batjocoritoare a naivităţii celor din boxe:
“Cred că, din zecile de mii, poate sutele de mii de deţinuţi politici care, în decursul anilor s-au perindat prin puşcării, 99% împărtăşeau acest punct de vedere.
Acum, privind lucrurile prin prisma desfăşurării evenimentelor în cei aproape 40 de ani scurşi, acest punct de vedere pare o naivitate. Dar cine şi-ar fi putut închipui atunci că lucrurile vor evolua astfel, în contra oricărei logici?!
Sunt unii care îşi arogă acum titlul de înţelepţi, zicînd că ei au prevăzut această desfăşurare a evenimentelor, dar la ora aceea eu n-am întîlnit pe nimeni în puşcărie care să-şi manifeste alt punct de vedere decît cel arătat”.
Fireşte, autorul găseşte şi o notă pozitivă a acestei credinţe. Convinşi că “întemniţarea va fi de scurtă durată”, deţinuţii au rezistenţa necesară calvarului care a însemnat puşcăria de 15-20 de ani. Totuşi, sub puterea anilor 80, cînd prăbuşirea comunismului nu se întrevedea nici măcar în ficţiuni, reacţia la sentinţă e privită cu o ironie cruntă.
Convingerea din 1948 nu e însă atît de ridicolă în naivitatea ei. Mai întîi, prin raportare la trecut. În 1948, inculpaţii aveau experienţa proceselor politice anterioare. Ştiau că eternul crezut de unii în 1938 a devenit trecător în 1940. Cînd au fost arestaţi, în cadrul Marii Prigoane din 1938, legionarii nu se gîndeau că vor ieşi biruitori în 1940 şi vor primi nu doar lauri, dar şi posturi după anii de puşcărie decişi de Justiţie. În 1940-1944, comuniştii închişi de regimul Antonescu nu visaseră că, în 1945, sentinţele vor fi criteriu de promovare. Normal în aceste condiţii ca deţinuţii din 1948 să creadă că pedepsele de acum vor fi peste puţin timp dosare de fălire cu martirajul. Peste doar cinci ani de la redactarea Memoriilor, Ion Diaconescu era unul din liderii PNŢCD. Aducea drept argument pentru revendicarea puterii din mîinile nomenclaturiştilor sentinţa din 1948.
Astfel că autoironia din 1985 poate fi la rîndu-i subiect de autoironie. După decembrie 1989, evident.
*
Scriam pe 25 iunie 2014. Grandiosul spectacol: Lepădarea de Băsescu. Azi: Mihai Răzvan Ungureanu
Nimic nu mi-a fost mai greţos ca lepădarea de cineva ca să-ţi fie ţie bine. După decembrie 1989, mi-am spus că membrii CPEx îşi meritau soarta (făceau puşcărie doar pentru că Ion Iliescu se lepăda de ei, ca să-i fie lui bine). Se apucaseră cu toţii să-l înjure pe Ceauşescu, deşi, cu mici excepţii, ajunseseră în fruntea bucatelor datorită lui Ceauşescu.
Deosebit de atent sunt la lepădările din partea politicienilor. Contrar tezei că politicianul poate fi şi scroafă în plan moral, eu cred că şi lipsa de scrupule a cuiva, pentru a ajunge sau a rămîne la Putere, trebuie să ne neliniştească. Dacă e la fel de ticălos şi cînd vine vorba de ţară?
Din această perspectivă m-am decis să urmăresc şi să semnalez lepădările de Traian Băsescu. N-am nici o treabă cu Traian Băsescu. Nu mi-a făcut nici un favor şi nici eu nu i-am făcut. Dar la fel ca şi-n cazul Alexandru Ioan Cuza, Mareşalul Antonescu, Nicolae Ceauşescu mă dezgustă trădările, lepădările, mai ales cînd e vorba de inşi care au ajuns mari şi tari numai şi numai datorită celui căzut. Fireşte, nimeni nu cere unui politician să apere un Căzut. Dar să nu înfigă şi el cuţitul, asta da, îi putem cere.
Marţi seara, la Realitatea Tv, am rămas uluit să-l văd şi să-l aud pe Mihai Răzvan Ungureanu călcîndu-l în picioare pe Traian Băsescu şi evitînd viclean subiectul Călin Popescu Tăriceanu.
Pentru că mi-am amintit: În 4 februarie 2007, Mihai Răzvan Ungureanu e dat afară din postul de ministru de Externe de premierul Călin Popescu Tăriceanu în urma unei lucrături murdare. Traian Băsescu întîrzie semnarea Decretului de revocare pînă la 12 martie 2007. Pe 26 noiembrie 2007 il numeşte apoi pe MRU director SIE. În 2012, el desemnează premier al României. Ulterior, MRU va fi debarcat de lucrături din PDL.
Cum poate MRU să ceară demisia lui Traian Băsescu? E o întrebare ţinînd nu numai de morală, dar şi de inteligenţă. Demisia lui Traian Băsescu înseamnă că preşedinte interimar ajunge Călin Popescu Tăriceanu. Şi dacă de aici interimarul ajunge preşedinte?
NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro