- Ion Cristoiu: Politicienii români de la vremea respectivă, în frunte cu Alexandru Ioan Cuza ar fi putut manifesta mult mai multă prudenţă în atitudinea faţă de Franţa. Ei însă nu mai ştiau cum să arate lumii că sunt nepoţii lui Napoleon al III-lea. Alexandru Ioan Cuza murea să semene cu Împăratul la fizionomie.
- Ion Cristoiu: Mihail Kogălniceanu declara că visul lui e să facă din România o provincie a Franţei. Lumea din înalta societate se îmbrăca franţuzeşte, vorbea franţuzeşte, călătorea la Paris cu sentimentul musulmanului care merge la Mecca.
- Ion Cristoiu: Slugărnicia faţă de Franţa era o excepţie? Nici vorbă. La fel s-au purtat elitele politice şi culturale româneşti cu Germania, între 1940-1944, cu America între 1990-2008. Complexe de provinciali ai Europei!
Ion Cristoiu: Politicienii români de la vremea respectivă, în frunte cu Alexandru Ioan Cuza ar fi putut manifesta mult mai multă prudenţă în atitudinea faţă de Franţa. Ei însă nu mai ştiau cum să arate lumii că sunt nepoţii lui Napoleon al III-lea. Alexandru Ioan Cuza murea să semene cu Împăratul la fizionomie. Ion Cristoiu: Mihail Kogălniceanu declara că visul lui e să facă din România o provincie a Franţei. Lumea din înalta societate se îmbrăca franţuzeşte, vorbea franţuzeşte, călătorea la Paris cu sentimentul musulmanului care merge la Mecca. Ion Cristoiu: Slugărnicia faţă de Franţa era o excepţie? Nici vorbă. La fel s-au purtat elitele politice şi culturale româneşti cu Germania, între 1940-1944, cu America între 1990-2008. Complexe de provinciali ai Europei!
1. Din eseul dedicat de Lucian Boia lui Napoleon al III-lea („Napoleon al III – Les mal aimé, editura „Les Belles Lettres”, Paris, 2008) reţin amuzat amănuntul că Alexandru Ioan Cuza şi-a lăsat barbişon pentru a semăna cu Împăratul Franţei.
E drept, la vremea respectivă, Franţa era pentru România ceea ce a fost Uniunea Sovietică în 1950 şi America în ultimi ani postdecembrişti.
Un soi de Unchi protector.
Unirea Principatelor, de exemplu, a fost rezultatul direct al protecţiei exercitate de Franţa. După cum arăta însă Lucian Boia, protecţia Franţei îşi avea temeiul în ambiţia lui Napoleon al III-lea de a fi Stăpînul Europei şi nu într-o dragoste duioasă faţă de români.
Ca dovadă că, în clipa cînd s-a pus chestiunea sacrificării Principatelor de dragul Italiei, Napoleon cel Mic, cum îi zicea Victor Hugo lui Napoleon al III-lea, n-a avut nici o clipă de şovăială.
Dar chiar şi fără a fi ştiut astfel de amănunte, politicienii români de la vremea respectivă, în frunte cu Alexandru Ioan Cuza ar fi putut manifesta mult mai multă prudenţă în atitudinea faţă de Franţa.
Ei însă nu mai ştiau cum să arate lumii că sunt nepoţii lui Napoleon al III-lea.
Alexandru Ioan Cuza murea să semene cu Împăratul la fizionomie.
Mihail Kogălniceanu declara că visul lui e să facă din România o provincie a Franţei.
Lumea din înalta societate se îmbrăca franţuzeşte, vorbea franţuzeşte, călătorea la Paris cu sentimentul musulmanului care merge la Mecca.
Slugărnicia faţă de Franţa era o excepţie?
Nici vorbă.
La fel s-au purtat elitele politice şi culturale româneşti cu Germania, între 1940-1944, cu America între 1990-2008.
Complexe de provinciali ai Europei!
2. Potrivit Memoriilor lui Horia Sima din Sfîrşitul unei domnii sîngeroase, volum apărut în 1977 la Editura Mişcării Legionare de la Madrid, în preajma eliberării sale, parte a jocului operativ al Siguranţei şi al SSI pentru folosirea legionarilor în cîştigarea bunăvoinţei Berlinului, Horia Sima a fost avertizat de Nicki Ştefănescu (Şeful Siguranţei) asupra realităţilor din România lui Carol al II-lea:
„Ce-am reţinut din conversaţiile avute cu Nicki Ştefănescu după 8 Iunie a fost existenţa în regim a unor «permanenţe ale Statului».
Asupra acestei teme a revenit de cîteva ori.
– D-le Sima, vei fi eliberat după toate probabilităţile. Vei lua contact cu oamenii din jurul Regelui. Dar trebuie să ştii să te orientezi, spre binele D-tale. În cadrul regimului, trebuie să distingi între permanenţele Statului şi personalul politic flotant, de care se serveşte regimul. Permanenţele Statului decid de politica ţării, de chemarea guvernelor, de numirile de miniştri şi de toate funcţiunile importante. Aceşti oameni vin şi pleacă după necesităţi, dar permanenţele Statului rămîn.
Niciodată nu mi-a destăinuit cine face parte din acest cadru imutabil al Statului, de care depindea întreg angrenajul lui. M-a lăsat să identific singur pe aceşti stîlpi ai regimului. Din felul cum îmi vorbea, am dedus că Moruzov era unul dintre aceşti favoriţi. Fireşte că aparţineau permanenţelor Statului Regele, şeful Sistemului, apoi Urdăreanu, Ministrul Palatului, şi apoi, fară îndoială, Elena Lupescu.
– D-le Sima, mi-a spus tot în aceste zile Nicki Ştefănescu, vei vedea pe Ghelmegeanu. Trebuie să îi spui că deţinerea D-tale la Siguranţă nu mai are nici un rost, deoarece s-au clarificat toate problemele în discuţie şi situaţia politică internă şi externă reclamă să intrăm într-o fază de unitate naţională.
Acum, îţi spun D-tale, Ghelmegeanu deşi Ministru de Interne, nu mai are mult de spus, căci nu aparţine permanenţelor Statului.
Sînt alţii care decid. Dar e o formalitate care trebuie îndeplinită.
Am tras concluzia că întreg guvernul nu prea avea mult de spus şi că toate afacerile Statului se conduceau direct de la Palat.”
NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro