• Ion Cristoiu: Raidului, dar şi campaniei de bombardare a Hamburgului i-a fost consacrată de istoricul britanic Keith Lowe cartea Inferno: The Fiery Devastasion of Hamburg. 1943, apărută în 2012 la Penguin.
• Ion Cristoiu: Trevor Timperley, fost pilot RAF, îşi aminteşte că oraşul era o mare de flăcări. Leonard Cooper, inginer britanic de zbor, observa că fumul înălţat de jos purta duhoarea cărnii de om arse.
• Ion Cristoiu: Potrivit autorului, cercetări ştiinţifice ulterioare au arătat că nici o altă furtună de foc din istorie „n-a egalat-o în intensitate pe cea de la Hamburg”. Denumirea de furtună de foc vine de la combinarea a două elemente: Temperatura înaltă şi viteza vîntului.

Hamburg, Germania.

Noaptea de 27 spre 28 iulie 1943.

787 de bombardiere britanice se năpustesc asupra oraşului.

Un prim val loveşte centrul oraşului, pentru a atrage acolo pompierii din periferiile Oraşului.

Deoarece se folosesc şi bombe incendiare, în noaptea asta apare, în premieră în istoria Oemnirii, Fenomenul numit Furtuna de foc (Feversturm).

E vorba de un suflu de aer şi gaz care porneşte de la periferii, unde au căzut bombele incendiare pentru a se propaga pe 21 km² de oraş. Viteza de deplasare e de 240 km la oră, iar temperatura de 800 de grade.

Tornada are înălţimea de 300 de metri.

Dezastrul, considerat de mulţi istorici drept prefaţa la apocalipsa nucleară de la Hiroşima, e amplificată de consumarea oxigenului de către bula de foc.

În acest raid, timp de 50 de minute sînt aruncate 240 de tone de bombe incendiare şi, în total, 2313 tone de bombe.

Sînt distruse 16.000 de clădiri. Numărul victimelor e uriaş: 42.600 persoane, multe dintre ele femei, bătrîni, copii.

Scopul raidului devine evident prin folosirea a ceea ce se numeşte creep-back în aviaţa de bombardament.

Creep-back e o slăbiciune a piloţilor. Văzînd dedesubt exploziile şi incendiile produse de avioanele dinainte, piloţii simt nevoia să-şi elibereze bombele înainte de a ajunge la ţintă.

În cazul de faţă, aviaţa britanică a mers dinspre centru spre periferii.

În consecinţă, fiecare nou val, în loc să treacă mai departe, pisa şi mai tare centrul cu bombe.

Raidului, dar şi campaniei de bombardare a Hamburgului i-a fost consacrată de istoricul britanic Keith Lowe cartea Inferno: The Fiery Devastasion of Hamburg. 1943, apărută în 2012 la Penguin.

Trevor Timperley, fost pilot RAF, îşi aminteşte că oraşul era o mare de flăcări.

Leonard Cooper, inginer britanic de zbor, observa că fumul înălţat de jos purta duhoarea cărnii de om arse.

Potrivit autorului, cercetări ştiinţifice ulterioare au arătat că nici o altă furtună de foc din istorie „n-a egalat-o în intensitate pe cea de la Hamburg”.

Denumirea de furtună de foc vine de la combinarea a două elemente:

Temperatura înaltă şi viteza vîntului.

În paralel cu temperatura creşte şi viteza vîntului.

Valul de foc îşi schimbă direcţia de la un moment la altul, în funcţie de clădirile întîlnite în cale.

Autorul redă amintirile supravieţutorului Hans Jedlicka:

„Întinderea de drum pe care o traversăm acum dezvăluia scene de groază şi mai înrăutăţite. Am văzut multe femei ce îşi ţineau în braţe copii, alergînd, arzînd şi apoi căzînd fără să se mai ridice. Am trecut de mase de oameni compuse din patru sau cinci cadavre, fiecare probabil cîte o familie, vizibile doar ca o grămadă de substanţă arzînd nu mai mare decît un copil mic. Mulţi bărbaţi şi femeie au căzut peste dintr-o dată fără să fi luat foc… În tăcere şi cu ultimele forţe, femeiei încercau să-şi salveze copii. Îi cărau strîngîndu-i aproape de piept. Mulţi dintre aceşti copii erau deja morţi fără ca mamele lor să ştie asta”.

Infernul din noaptea de 27 spre 28 iulie 1943 (între orele 1 şi 1.45, după ce RAF Pathfinders aruncaseră bombele marcatoare la 00.55), a fost punctul culminant a ceea ce-a rămas în Istorie drept Operaţiunea Gomora, botezat de mulţi cercetători drept Hiroşima de pe Elba.

Martin Coidin scrie despre această operaţiune:

„Nici Hiroşima, nici Nagasaki, lovite de explozie nucleară, n-au atins iadul de la Hamburg. Focul şi oroarea au durat 10 zile”.

Potrivit autorului, ca urmare a acestei Operaţiuni, Hamburgul „iese în evidenţă cu cel mai rar dintre dezastrele vizitate de civilizaţie în nebunia care a fost cel de-al Doilea Război Mondial”.

Operaţiunea Gomorrah (Operaţiunea Gomora) e numele de cod al bombardării zi şi noapte, între 24 iulie 1943 şi 2 august 1943 a oraşului Hamburg.

Numele a fost luat din Biblie, Geneza, 24-28, unde se descrie distrugerea totală a Sodomei şi a Gomorei prin foc de către Dumnezeu pentru a-i pedepsi pe păcătoşii de locuitori.

Trimiterea la Gomora nu-i întîmplătoare.

În primele luni ale lui 1942 şi ca urmare a bombănelilor lui Stalin că Aliaţii nu deschid un al doile front, Churchill acceptă propunerea Mareşalului de aviaţie, Arthur Travers Harris, de a declanşa o campanie de bombardamente strategice asupra principalelor oraşe din Germania pentru a distruge moralul nemţilor. Spre deosebire de americani, britanicii sînt decişi să nu facă diferenţieri între nemţii angajaţi pe front şi civili. Prin urmare, bombardamentele strategice, dînd curs şi unei cruzimi tipice personalităţii lui Harris, au drept scop asumat nu atît distrugerea infrastructurii germane, ci uciderea cu sîngere rece a civililor.

Dacă Aliaţii n-ar fi învins, Arthur Travers Harris ar fi fost spînzurat ca criminal de război. Ordinul de declanşare a Operaţiunii Bomber command operation orders, nr. 173, a fost semnat la 27 mai 1943.

Motivarea Operaţiunii nu lasă loc nici unei îndoieli privind nota de crimă de război:

„Distrugerea totală (s.n.) a acestui oraş va produce rezultate enorme reducînd capacitatea industrială a maşinii de război inamice.

Adăugînd acesteia efectul asupra moralului german care se va resimţi în toată ţra, operaţiunea va juca un rol foarte important în scurtarea războiului şi, prin urmare, în obţinerea victoriei.”

Sălbăticia britanicilor civilizaţi sare în ochi.

Ruşii au fost acuzaţi că s-au dedat la jafuri şi violuri în zona germană ocupată.

Da, dar ruşii n-au desfăşurat în timpul războiului astfel de Operaţiuni împotriva populaţiei civile.

Pentru atingeerea ţelului – pedepsirea Hamburgului ca şi Gomora – ordinul cere lansarea a 10.000 de tone de bombe:

„Se estimează că cel puţin 10.000 de tone de bombe sînt necesare pentru acestă curăţire. Pentru a parveni la un efect maxim de raiduri aeriene, oraşul trebuie expus la un atac continuu.”

Punctul 4 laconic în cruzimea sa:

„Scopul: Distrugerea Hamburgului”.

Pentru Operaţiunea Gomora se folosesc următoarele trucuri:

1) Aviaţia britanică bombardează noaptea, începînd cu Miezul nopţii.

2) Aviaţia americană bombardează ziua.

3) Se folosesc cu prioritate bombele incendiare.

4) Unele raiduri au menirea de a întreţine teroarea, pentru că nu vor lansa bombe.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro

Citește și

• „Bridget Jones” revine pe marile ecrane. Ce trebuie să știi despre al patrulea film din franciză
• Netanyahu spune că apelul lui Macron la embargoul asupra armelor este „o rușine”. Ce declarații a făcut Președintele francez
• Kamala Harris anunță ca SUA vor ajuta Libanul. Administrația Biden a aprobat un sprijin umanitar în valoare de 157 de miloane de dolari