Ion Cristoiu: Îşi vor da seama SUA că Rusia, pusă cu spatele la zid, e gata să meargă până la război nuclear?!

• Amplasarea rachetelor în Cuba era pentru URSS o mutare într-un joc strategic.
• Pentru America, era o chestiune de supravieţuire.
• Moscova a cedat, pentru că la o adică, o durea în cot de soarta Cubei.

Publicistul Ion Cristoiu compară criza SUA-Rusia pe tema intrării în NATO a Ucrainei cu criza rachetelor din Cuba din octombrie 1962, afirmând că, spre deosebire de atunci, Rusia este cea care se află cu spatele la zid, nu America.

Redăm integral editorialul publicat pe cristoiublog.ro:

„În Jurnalul meu video anterior, atît în comentariu, cît şi în interviul luat lui Adrian Severin, am asemănat Criza dintre SUA şi Rusia în chestiunea intrării în NATO a Ucrainei cu Criza rachetelor din Cuba din octombrie 1962. Cînd se invocă evenimentele pe parcursul cărora Omenirea s-a aflat în imediata apropiere a unui Război nuclear apocaliptic, se scrie de regulă Criza rachetelor. Formularea exactă rămîne însă Criza rachetelor din Cuba. Aceasta deoarece în această Criză au fost trei şi nu doi actori. Au fost John Kennedy, Nichita Hruşciov şi Fidel Castro.

Deşi mulţi comentatori şi chiar mulţi politicieni văd o asemănare între cele două Crize prin nota de suspans planetar, Criza rachetelor din Cuba nu suportă comparaţie cu Criza actuală în materie de tensiune isterică la nivelul Planetei. Fireşte şi Criza actuală poate duce la un război mondial (e greu de crezut că un conflict local NATO-Rusia se poate păstra în hotarele războiului fără arme nucleare cîtă vreme nevoia de a învinge n-ar obliga pe beligeranţi să arunce în joc toate instrumentele de distrugere) dar pînă acum cel puţin ea n-a oferit momente de suspans planetare.

În ce priveşte dramatismul, cele două Crize sînt de necomparat.

Există însă un punct comun al celor două Crize, dat de întrebarea Cine nu va ceda, deoarece e cu spatele la zid?

Pentru aceasta e nevoie să ne întoarcem la formula Criza rachetelor din Cuba.

În 2006, cînd Uniunea Sovietică era doar o amintire şi Cuba nu mai depindea de ajutorul URSS şi al Lagărului socialist, Fidel Castro îşi poate permite în fine să facă dezvăluiri pînă atunci ţinute la secret.

În interviul acordat lui Ignacio Ramonet, publicat sub titlul Fidel Castro: Biografie pe două voci, Crizei rachetelor îi sînt consacrate 30 de pagini.

Potrivit lui Fidel Castro, cu opt luni înaintea Crizei rachetelor şi după zece luni de la înfrîngerea suferită de americani la Playa Giron, ruşii au informat Havana că se pregăteşte o invazie totală a SUA.

Se pregătea o invazie?

Debarcarea din Golful Porcilor, operaţiune din timpul preşedinţiei Kennedy, a eşuat, deoarece America a evitat pe cît a putut o implicare directă. Debarcarea avea să fie prezentată ca o operaţiune a cubanezilor din exil. Pe petecul de pămînt cucerit urmat să fie instalat un Guvern provizoriu. Care Guvern, bazat pe declanşarea unei revoluţii naţionale împotriva regimului castrist, avea să ceară ajutor militar din partea SUA, ca singur Guvern legitim. Eşecul Operaţiunii şi-a avut cauza în informaţii false date de CIA lui Kennedy, potrivit cărora regimul castrist e în pragul prăbuşirii. John Kennedy s-a supărat rău pe Agenţie şi a conchis că o invazie ar fi un dezastru. E un argument – după opinia mea – că pe Nichita Hruşciov îl durea-n cot soarta Cubei. Prin invocarea invaziei iminente el voia să-i smulgă lui Castro acceptul de a instala rachete nucleare în coasta Americii. Fără acceptul Guvernului cubanez, manevra era imposibilă. Ipoteza că Uniunea Sovietică a vrut să instaleze rachete nucleare nu de dragul Cubei, ci de dragul unei victorii în cadrul jocului de şah care era Războiul rece (americanii aveau rachete nucleare în Turcia, instalînd propriile rachete în Cuba, ruşii îmbunătăţeau echilibrul de forţe strategice) e întărită şi de faptul că la cererea lui Castro ca ruşii să declare solemn că un atac împotriva Cubei e un atac împotriva URSS, aceştia au avansat imediat o altă soluţie:

Cea a instalării rachetelor.

Aşadar, rachetele au fost instalate sub pretextul apărării Cubei de o iminentă invazie americană.

Nu aminteşte asta de încercarea SUA de a extinde NATO şi prin admiterea Ucrainei pe motiv că o invazie rusească e iminentă?

Cînd prin intermediul fotografiilor făcute între 14-15 octombrie 1962 de un avion spion U2 (Castro se întreabă cum dracu de ruşii îşi expuseseră bateriile avioanelor spion, pe care le lăsaseră să zboare deasupra Cubei) şi confirmată de defectorul Oleg Penkovsky, americanii se trezesc cu spatele la zid.

Din punctul de vedere al dreptului internaţional, dacă Guvernul cubanez era de acord, în Cuba putea fi instalat tot arsenalul nuclear sovietic. Dar din punct de vedere al siguranţei naţionale, America era obligată să reacţioneze. Amplasarea rachetelor nucleare în coasta sa constituia o ameninţare la adresa existenţei sale. Şi dacă ar fi vrut, Kennedy n-ar fi putut rămîne cu braţele încrucişate. Nici un american nu l-ar fi iertat, mai ales că gestul sovietic era eminamente agresiv, greu de explicat altfel decît ca exprimînd voinţa de a ataca.

Fără a ţine cont de ulii Războiului de la Washington (momentul se va repeta în cazul retragerii din Afganistan), Kennedy optează pentru o blocadă (carantină îi spune el) navală a Cubei. 183 de nave de război primesc ordin de a intercepta orice navă rusească în drum spre Cuba şi a o inspecta dacă are sau nu armament.

Momentul culminant vine în ziua de 24 octombrie 1962, cînd navele sovietice se apropie de blocadă. Cu excepţia petrolierului Bucureşti, acestea fac cale întoarsă. Calm la modul genial, Kennedy respinge propunerile militarilor de a fi atacat petrolierul, pe motivul întemeiat că n-avea cum să transporte armament. Omenirea răsuflă uşurată. Îi trecuse glonţul pe la ureche.

De ce a cedat Uniunea Sovietică?

S-a spus după aceea că obţinuse concesii din partea americanilor – retragerea rachetelor din Turcia şi promisiunea verbală că nu va invada Cuba. Aceste concesii au fost cerute de Hruşciov pentru a nu ieşi boţit rău de tot din Criză. În realitate, sovieticii au cedat chiar din clipa cînd americanii au decis blocada.

Şi asta deoarece Nichita Hruşciov a realizat că America avea de gînd să meargă pînă la război nuclear.

Amplasarea rachetelor în Cuba era pentru URSS o mutare într-un joc strategic. Pentru America, era o chestiune de supravieţuire. Moscova a cedat, pentru că la o adică, o durea în cot de soarta Cubei. Fidel Castro n-a fost ţinut la curent cu negocierile. Retragerea rachetelor s-a făcut în urma negocierilor dintre Moscova şi Washington. La Havana vestea a stîrnit furia populaţiei. Cubanezii au ieşit pe străzi strigînd:

<Nikita, mariquita, la que se da non se quita!> (Nichita, poponarule, ceea ce dai nu primeşti înapoi!).

Pînă la urmă, Castro a trebuit să se resemneze. N-a uitat însă toată viaţa lecţia dată de Criza rachetelor:

Cînd eşti o ţară mică, Marii Plantei se înţeleg peste capul tău.

Revenind la Criza actuală, vom descoperi imediat asemănarea cu Criza rachetelor din Cuba.

O ţară – Ucraina – cere ajutor american pentru a face faţă unei invazii ruseşti. Invazie de care CIA face mare caz.

America anunţă drept ajutor admiterea Ucrainei în NATO.

Pentru Rusia, decizia e ca amplasarea rachetelor pentru America. Apropierea NATO de graniţa sa pune la îndoială însăşi existenţa Rusiei. Cum să explice Putin celor peste 200 de milioane de ruşi că admiterea Ucrainei în NATO, un nou pas în încercuirea Rusiei, dă seamă de dreptul fiecărui stat de a face parte din orice alianţă vrea şi nu de o voinţă a Americii de a încercui Rusia?

În octombrie 1962, America era cu spatele la zid.

În 2021, Rusia e cu spatele la zid.

În 1962, Rusia şi-a dat seama că America va merge pînă la război nuclear.

De aia a cedat.

În 2021, îşi va da seama SUA că acum Rusia e gata să meargă pînă la război nuclear?”

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro